Astăzi o să vă scriu mai multe despre autosabotare, care este efectul rănii de umilință. Mulți, chiar foarte mulți dintre noi avem această rană de umilință, pentru că era un mod de educație în trecut.
În clipa în care suntem conștienți de această rană, începem să pășim pe o potecă a cunoașterii de sine și a acceptării propriei persoane. Se aprinde în noi un fel de scânteie care ne determină să conștientizăm că nu este ceva în regulă, și-atunci încercăm să găsim resursele necesare pentru a ne autocunoaște.
Haideți, mai întâi de toate, să aflăm care sunt cauzele.
Evident, ea se naște din copilărie, în momentele în care ceilalți copii și nu numai râd de noi, ne iau în derâdere. Să zicem că am fost „ciuca bătăilor”, în sensul în care grupul din care făceam parte se amuzau pe seama noastră iar noi, într-un mod inconștient, ne poziționam în inferioritate și le permiteam celorlalți să se amuze pe seama noastră.
Apoi, în preadolescență, la vârsta de 12-13 ani, e posibil să nu fi fost acceptați în grupul din care ne doream cu ardoare să facem parte. Eșecurile noastre legate de grup, de prietenii, sunt percepute ca o lipsă de acceptare a celorlalți. Se formează în felul acesta un obicei, de fiecare dată când suntem respinși, înțelegem acest lucru ca pe o respingere și, astfel, se naște un program comportamental.
O altă cauză e momentul, de fapt momentele în care nu am fost tratați de la egal la egal de către părinții noștri. Cu siguranță asta nu s-a întâmplat doar o singură dată, ci de nenumărate ori.
Îmi amintesc momente din copilăria mea când și mama mea vorbea cu altcineva despre mine, cu toate că eu eram acolo, însă mă ignora complet. Cu toate că am întrebat, destul de mirat, de ce vorbesc despre mine deși eu sunt acolo, lângă, în proximitate, am fost ignorat în continuare.
Pe la 14 ani îmi amintesc cum vorbea cu sora ei despre același subiect: eu. Am întrebat și-atunci de ce vorbesc despre mine, cu toate că mă văd, știu că sunt lângă, că aud absolut tot. Iar ea mi-a zis:
- Păi, tu ești mic și nu știi nimic!
- Nu sunt mic, am răspund eu, la rândul meu. Înțeleg ce vorbiți.
Când îmi amintesc toate acestea, emoția din trecut se transferă înspre prezent, revolta adică. Sunt convins că vi s-a întâmplat și vouă și ați trăit episoade asemănătoare.
Ei nu înțelegeau cât de aproape de sinele nostru eram, cât de mult înțelegeam din tot ceea ce se întâmpla în jur. Cu toate că, adulți fiind, și-acum ne întoarcem înspre copiii din trecut, înspre copiii dinăuntrul nostru, pentru a ne accepta, a ne iubi și a ne trata din rănile de atunci. Căci asta e viața, de fapt, definitivă acceptare a ceea ce suntem, căutare adâncă înăuntrul nostru, conectându-ne cu noi și învățându-ne să trăim cu adevărat în sine.
Dar, cum se manifestă rana de umilință?
În primul rând, autosabotarea e principalul mod. Ne autosabotăm în momentul în care îi permitem unui om să ne jignească și nu reacționăm la ele. Le acceptăm comportamentul abuziv. Într-o relație toxică, persoana care nu reacționează injuriilor, jignirilor, e cea care are rana de umilință.
E o scuză când acceptăm jignirile unei persoane considerând că am mai trecut prin asta și e în regulă, fiindcă, de fapt, nu înțelegem că în noi și-a făcut culcuș comod rana de umilință. Însă nimeni nu trebuie să accepte un astfel de comportament, înăuntrul nostru sălășluiește un potențial imens, suntem minunați cu toții.
Dacă aveți încredere în mine, vă pot purta încet, dar sigur, înspre descoperirea potențialului din voi, fiindcă el e acolo și așteaptă cuminte să fie dezvoltat.
În al doilea rând, se manifestă în momentul în care te sacrifici necondiționat, uiți de tine în favoarea celuilalt, ba chiar renunți, cumva, la propria persoană. Evident, nu mai ții cont de propriile sentimente, de propriile trăiri și oferi mult prea mult. Apoi, cu toate că te deranjează un anumit comportament, te abții să te adresezi cuiva care greșește, care se comportă greșit cu tine.
Și nu în ultimul rând, atunci când te poziționezi în inferioritate, când nu te iubești pe tine însuți, când nu ești deloc blând cu tine și îți vorbești urât, te denigrezi, te desconsideri și ai diverse complexe de inferioritate care nu îți permit să te vezi cum ești de fapt. Din punctul acesta se nasc majoritatea problemelor de sexualitate. Dar ele nu se opresc doar acolo, ci se traduc prin somatizare, prin fibrom, chiar cancer uneori – lucruri extrem de grave, care pot influența viața într-un mod teribil.
Apoi, când ești conflictual cu ceilalți, încercând să le fii salvator, să îi determini să facă exact cum îți dorești tu. Am mai văzut situații pe Facebook când oamenii întrebau adesea: „Cum, tu nu ieși în Piața Victoriei să protestezi?!” și alte exemple de genul, ei bine, și aici, în încercarea de a salva omenirea e o rană de umilință.
Haideți să vedem și soluțiile, fiindcă, așa cum știți, pentru orice există și o soluție!
E foarte, foarte important să ne acceptăm așa cum suntem, cu tot ce-avem înăuntru și în afara noastră, fizic vorbind.
Acceptarea propriei persoane înseamnă să te conectezi la inima ta, organul vital care îți pompează viață.
Când vrem să ne conectăm cu noi, trebuie să ne concentrăm doar asupra inimii și să rămânem captivi acolo, în bătăile ei, în semnele pe care ni le oferă, atât cât simțim, atât cât avem nevoie. Să conștientizăm ce e acolo, să înțelegem că unele lucruri ce se află înăuntru sunt trecătoare, doar particula aceea de viață dinăuntru e eternă. Stați cât puteți de mult în inimile voastre.
Apoi, e indicat să ne observăm emoțiile.
Rana de umilință se rezolvă la nivel spiritual.
Avem nevoie să iertăm, dar dincolo de ceea ce înțelegem noi că e iertarea, adică avem nevoie să dăm drumul dinăuntrul nostru trăirilor negative și să înțelegem că tot ceea ce a fost rău și oamenii care au construit răul în noi au făcut asta pentru că în felul acesta au învățat ei că trebuie să trăiască și să se exprime.
Nu avem nevoie să iertăm. Avem nevoie să acceptăm.
O astfel de rană emoțională ne oferă ocazia să ne redescoperim.
Și eu am trăit cu aceste răni, și eu m-am redescoperit, când mă conectez cu rana de umilință o simt din nou, e prezentă în mine, dar e firesc să o mai fac din când în când, fiindcă ele au fost în mine și m-au determinat să mă descopăr.
Cu siguranță nu eram ce sunt astăzi dacă nu trăiam cu aceste răni în mine și nu le vindecam. Iar în momentul de față, mă consider un om împlinit.
O altă soluție e observarea.
Observarea emoțiilor, înțelegerea lor și alegerea care trebuie să pornească din noi, cea de a ne detașa de ele. Adică momentul când alegem să fim captivii unei emoții și momentul când decidem să ieșim din ea. Iar asta să fie un lucru natural.
Iar nu în ultimul rând, avem nevoie să știm să stăm în prezent. E un exercițiu, dar pe care, dacă învățăm să-l facem, devine natural să-l practicăm.
E foarte important să înțelegem că avem nevoie să ne poziționăm de la egal la egal cu toți din jurul nostru, iar momentul în care noi vom ieși din complexul de inferioritate stă în propriile noastre brațe, pentru că noi alegem când ne dorim asta cu adevărat și trecem la acțiune.