Oameni minunați, de câte ori n-ați spus sau nu ați auzit rostită în jurul vostru propoziția: „Nu am timp!”? De câte ori nu v-ați gândit la asta? De câte ori nu ați realizat că nu avem timp să trăim, să ne bucurăm de tot ceea ce ne oferă viața, să facem tot ceea ce ne-am propus?
De multe ori ne spunem că nu avem bani să ne realizăm visurile, nici fericiți nu suntem și găsim o sumedenie de motive pentru tot ceea ce se întâmplă (sau credem că se întâmplă) rău în viețile noastre.
Dar… Oare știți ce se întâmplă cu majoritatea oamenilor care nu au timp?
Ei bine, aceștia nu practică onestitatea, se mint pe ei înșiși sau mint în general. Și-atunci se întâmplă ca aceștia să spună „Nu am timp! Nu am timp!”, ca un refren al vieții lor.
În momentul în care nu suntem onești, se întâmplă să mințim. Iar când mințim, suntem nevoiți să ținem minte foarte clar felul în care am mințit, în ce context, despre cine, despre ce.
Când suntem nevoiți să ne memorăm minciunile, facem efortul să ne întoarcem la amintirea respectivă, care presupune minciuna propriu-zisă. De fiecare dată e nevoie să ne îndreptăm spre trecut, acolo unde am construit povestea, unde am creat-o din cauza unor frici. Fiindcă, dacă nu am fi creat-o, ne-am fi lovit de o frică – iar aici e problema cu adevărat.
Noi creăm povești doar pentru a fugi de fricile noastre.
Poveștile trebuie memorate, contextualizate, reproduse atunci când e cazul. Așadar, investim extrem de multă energie în minciuni. Și culmea e că minciunile cele mai mari nu sunt față de cei din jurul nostru, ci față de noi înșine!
Minciuna se transformă într-o iluzie pe care, odată ce începem să o creăm și să ne-o spunem, ne-o interiorizăm atât de des, ne-o repetăm constant, astfel încât ajungem să credem în ea și să nu mai facem diferența între ceea ce este real și ceea ce este fals. Astfel, nu mai știm cum să ne eliberăm din prinsoarea ei. Efortul pe care îl depunem în a ne elibera necesită energie. Și nu numai energie, ci și timp.
Iar faptul că nu avem timp, nu avem vreme e din cauză că pierdem atâtea minute și momente mințindu-ne pe noi înșine. Fugim astfel de frici, ne ascundem de noi înșine și irosim atât timp. Nu avem cum, în felul acesta, să ne bucurăm de viață și să o celebrăm.
De exemplu, la un moment dat, voiam să plec de la masă, știam că urmează să fiu judecat, dar, cu toate acestea, am amânat pentru că mi-am dorit să simt din nou frica de a fi judecat. După aceea am plecat. În clipa în care am făcut-o, știam foarte clar că acele persoane vor vorbi despre mine – nu neapărat în niște termeni foarte buni, dar nu e problema mea asta, ci a lor.
Ceea ce vreau e să subliniez e că timpul pe care puteau să-l aloce în altă parte, au ales să-l direcționeze înspre bârfă. În schimb, eu am stat să comunic cu frica de judecată, să o privesc. Puteam, de asemenea, să rămân acolo ca să evit să fiu judecat, să pierd și eu timp. Așa că, am preferat să-mi înfrunt frica.
Bănuiesc că și voi ați mai trecut prin asta și știți cum e. De aceea, uneori, ne amânăm plecarea dintr-un anumit loc – tocmai pentru că ne e frică să nu fim judecați.
Tot teama de judecată ne determină să fim drăguți și amabili cu niște oameni față de care nu ar trebui să avem acest comportament, motiv pentru care amabilitatea trece în zona de manipulare.
Așadar, timpul alocat unor astfel de lucruri ne inhibă și nu ne permite să ne bucurăm de viață și de tot ceea ce are ea mai minunat.
Gândurile de tipul: „Oare ce vor vorbi despre mine? Oare ce părere au despre mine? Oare ce impresie au despre mine?”, nu ne dau voie să trăim în prezent, ne țin captivi în trecut și pierdem o grămada de energie, ni se zdruncină încrederea în propria persoană și nu putem, astfel, să practicăm onestitatea. Sunt atâtea dezavantaje!
Și în cazul în care tu judeci o anumită persoană, dar și în cel în care tu ești persoana judecată e vorba despre același lucru, sunt situații foarte asemănătoare.
Așadar, e normal să nu avem timp dacă ne lăsăm prinși în capcana judecatei, a minciunilor, a fricii.
Ideal e să refuzăm să fim prezenți la bârfă, să fim prezenți când cineva judecă, să nu judecăm noi, să nu punem etichete.
Oamenii care fac asta constant vor încerca să ne tragă și pe noi în jocul lor, iar tot pe aceștia îi vom auzi deseori că nu au timp și că trece viața pe lângă ei, că viața nu e atât de frumoasă – victimizare, în mai puține cuvinte.
Soluția simplă a acestei probleme e de fapt onestitatea.
Atunci când spunem adevărul – atât celorlalți, cât și nouă înșine, nu avem niciun motiv să ne construim scuze și să ținem minte o poveste anume, să pierdem timp cu proiecțiile oamenilor despre noi, cu nevoia de a lăsa o impresie bună celor cu care luăm contact.
Onesitatea ne învață să trăim în prezent și ne demonstrează că avem timp din belșug pentru noi înșine, pentru a ne trăi viețile așa cum simțim și așa cum ni le conturăm din adâncul inimii. E singura opțiune pe care o avem, cea de a trăi în prezent, onestitatea ne duce la prezent și prezentul are în brațe armonia.
Dacă practicăm onestitatea, nu vom mai putea fi altfel, nu o vom mai putea înlătura din viețile noastre și vom ști mereu cum să ne raportăm la ea, cum să o conținem înăuntrul nostru și cum să ne bucurăm de ceea ce ne oferă onestitatea față de noi înșine. V-o recomand și sper să o practicați și voi, aveți nevoie de ea tocmai pentru a oferi vieții voastre o direcție și un scop!
