Te-ai întrebat vreodată de ce nu e bine să ne judecăm copiii?
De multe ori, poate de prea multe ori, suntem destul de obișnuiți să facem asta și e un lucru pe care l-am învățat încă de când eram copii. Judecata e înradacinată in conștiința colectivă românească, ne-a fost transmisă, iar noi, crescând, am învățat să facem asta – să îi judecăm pe ceilalți.
Judecând, nu facem decât să nu ne asumăm emoțiile, nu ne asumăm comportamentul, alegem să facem acest lucru pentru că judecata în sine ne oferă niște victorii nemuncite, pentru care nu am depus niciun efort, fiind o obișnuință naturală a minții noastre.
De ce facem asta?
Pentru că e cel mai ușor cu putință și în același timp eficient pentru a rămâne în zona de confort, pentru că în felul acesta nu e nevoie să depunem niciun efort, nu e nevoie să ieșim din zona de confort, pentru că atingem acea superioritate, acea recompensă care ne reconfirmă că suntem grozavi printr-o simplă judecată pe care o lansăm la adresa altora.
Mai precis, judecata e un obicei. Apoi, după ce devine un obicei, se manifestă prin clasica bârfă, prin proiecții dacă ne referim la propria persoană.
De ce e important, totuși, să nu îi judecăm pe copii?
Pentru că, din păcate, le construim lor acest obicei și îi învățăm și pe ei să judece. Si nu numai ca le creăm și lor acest obicei, ci le arătăm cum să se judece pe sine, pentru că atunci când judecăm, cea mai judecată e propria persoană. Astfel, dialogul interior devine unul critic la adresa propriei persoane.
De obicei, se întâmplă ca atunci când judecăm în exterior, adică pe alte persoane, să folosim etichete, de exemplu: „Ce nesimțiți sunt acei oameni”. În acest fel, folosim niște atribute care etichetează într-o zona nepotrivită și, din păcate, aceste cuvinte se instalează și chiar devin comode în vocabularul nostru, în fondul nostru lexical de zi cu zi.
Pentru că, aceleași cuvinte din exterior le folosim, ulterior, și în interior.
Ce facem, deci, când îi judecăm pe copii?
Le dăm același dialog interior spre folosire.
Cum ne putem opri din a-i mai judeca?
E foarte important să urmărim acest dialog interior, pentru că dacă am face-o, am începe să nu mai judecăm.
De exemplu, copilul vine de la școală și spune: „Uite ce am pățit, mi-a luat sendvișul colegul de banca, m-a împins și am căzut, am plâns toată ziua” , iar eu, ca parinte, îl judec și-i zic: „Dacă nu ai reacționat…”, este evident, astfel, că are reacția clară de a respinge ceea ce spun eu și următoarea dată va evita să îmi povestească. El rămâne singur în asta, neajutorat, și, ca părinți, nu mai avem oportunitatea să îl ajutăm dintr-o zonă de prieteni, în care îi putem da un sfat și putem empatiza cu el și cu nevoile lui, pentru a observa toate perspectivele asupra problemei – lucru care se poate întâmpla când nu îl judecam.
Când îl judecăm, îl facem să nu-și mai dorească să mai vină înspre noi, și în acest mod își pierde încrederea în noi și în propria persoană.
Vedem deseori copii cu complexe de inferioritate, care nu au incredere în parinți și astfel și-au pierdut și încrederea în ei – copii tăcuți, care stau în ultima banca, care nu-și doresc să fie văzuți, care se ascund.
De aceea este foarte important ca noi să le construim încrederea în sine, să lucrăm cu ei la acest aspect, pentru că încrederea e un efect al modului în care ne așezăm emoțiile, încrederea este un efect al felului în care ne uităm la emoții și ne poziționăm față de noi înșine; iar copilului e foarte bine să îi dăm voie să vorbească despre aceste emoții, sa vină cu problemele înspre noi, să ni le expună, iar noi să îi ascultăm fără să îi judecăm.
Dacă ne întoarcem puțin în timp și ne amintim de copilăria noastră, și noi am facut diverse năzbâtii – dar pe atunci nu exista termenul de bullying și noi nu știam atât de multe lucruri.
De ce?
Pentru că nu existau grupuri pe whatsapp sau pe facebook ale părinților în care se discută diferite lucruri și adesea subiectele din grupurile părinților sunt exagerate, ele duc înspre a arăta cu degetul.
Iar lucrurile acestea, când copilul se îndepărtează, de exemplu, se întâmplă mai ales pentru că relația cu el nu e una constructivă, așa că, din punctul meu de vedere, pentru a avea o relație foarte bună cu copilul e necesar să fim noi prieten cu el/ea, întâi de toate. Dar cum asta? Soluția e să învățăm să fim prieteni cu noi înșine, iar apoi vom lega relații de prietenie și cu ei.
Cu toate acestea, adesea, chiar dacă sunt prieten cu copilul meu, în momentul în care vine de la școală și îmi spune că a avut probleme, de exemplu profa de franceză a râs de el împreună cu ceilalți colegi, bineînțeles că mie, ca părinte, îmi vine să zic: „Profa de franceză e o nebună, asta e bullying, uite ce a făcut”. Se declanșează atunci furia la propriu – oricât de inteligent emoțional aș fi, când ești părinte și apar astfel de situații pur si simplu iți pierzi mințile uneori. Bineînțeles, cel mai bine e să respiri, să te relaxezi, și după asta să înțelegi care e situația. Tot ce stă în mâinile noastre să facem e să fim îndeajuns de buni prieteni cu ei, astfel încât să formăm și să lucrăm într-o echipă.
De obicei, copilul la 10-12 ani învață cum să facă față nedreptăților, înțelege că există nedreptăți, că ele se întâmplă uneori gratis și alteori pentru că cineva săvârșește o nedreptate. Reacția la nedreptate e pur și simplu naturala.
Avem tendința să vedem o nedreptate dintr-un unghi închis și de aceea habar nu avem cum să ne poziționăm în raport cu ea, dar dacă privim imaginea de ansamblu ne va fi mai ușor să înțelegem astfel îi vom putea învăța și pe copii cum să reacționeze, cerând explicații pentru nedreptățile ce li s-au întâmplat.
Adevărul e că noi, ca părinți, nu putem fi cu ei tot timpul, nu putem să mergem la școală și să declanșăm un conflict cu alți părinți.
Ce putem face, în schimb?
Cu siguranță putem fi buni, mai buni cu noi înșine și apoi cu propriul copil, iar asta se poate dacă nu îi judecăm, dacă nu îi etichetăm, dacă noi nu ne judecăm pe noi înșine și nu menținem un dialog critic interior care să creeze conflict înăuntrul meu. Dacă în momentul în care copilul îmi povestește că s-a întâmplat ceva la școală, eu voi evita să am o reacție exagerată care sa îi transmită „Știi, tatăl tău nu e de încredere, nu are sens să îi mai spui absolut nimic”, ci voi încerca să îl înțeleg și să îl ascult, cu siguranță vom avea de câștigat amândoi.
E foarte important să înțelegem că ar trebui să nu ne judecăm pe noi, mai întâi de toate, ca mai apoi să merităm încrederea și prietenia copiilor noștri, dar și prietenia noastră, pentru că dacă nu ne vom judeca, vom fi prieteni și cu sinele nostru, vom ști să fim mai buni, mai blânzi, mai înțelegători și lucrurile minunate nu vor înceta să apară.
