Tuturor ne plac copiii bine crescuți. Suntem plăcut surprinși când vedem un copil de-o șchioapă folosind te rog, când cere ceva, mulțumesc, când primește ceva, scuză-mă, când greșește sau deranjează pe cineva.
Un semn mare de întrebare ar trebui să apară atunci când copilul începe să-și ceară scuze în mod repetat, indiferent dacă a greșit sau nu.
Pot fi scuze spuse mecanic, fără să înțeleagă felul în care au fost afectați ceilalți de greșeala lui, sau pot fi scuze sincere, dar nejustificat de excesive, născute din teama de a nu-i supăra pe ceilalți (în special pe părinți), din complexul de inferioritate sau dintr-un program comportamental bine întipărit în minte.
Cauzele principale ale scuzelor repetate ale copilului care înțelege că a greșit, dar exagerează cu scuzele și își atribuie greșeli și vini imaginare.
Teama de a nu-i supăra pe ceilalți, în special pe părinți
Un copil care a trăit într-o familie în care părinții lui erau mereu ocupați, stresați sau absenți, poate să își ceară scuze în mod repetat pentru orice lucru pe care îl face sau îl spune, chiar dacă nu este greșit.
Acest copil va încerca prin scuze repetate să spună că nu vrea să fie o povară în plus pentru părinții lui veșnic stresați și ocupați și că e misiunea lui să-i înveselească sau măcar să nu-i supere.
Această stare devine o normalitate pentru el. El se teme că dacă nu își cere scuze, va fi ignorat, respins sau uitat de părinți sau de alte persoane importante pentru el. El înțelege că acest comportament îi poate irita sau îndepărta pe ceilalți, dar nu știe cum să se facă remarcat în alt mod.
Iată un exemplu de scuze repetate din cauza atașamentului de părinți:
Bună, mami. Ce faci?/ Bună, draga mea. Sunt bine, dar foarte ocupată cu treburile de la serviciu./ Îmi pare rău că te deranjez. Voiam să-ți spun că am luat nota 10 la matematică./Bravo, mă bucur pentru tine. Dar acum nu am timp să vorbesc cu tine. Trebuie să termin un raport urgent/Îmi pare rău că te-am întrerupt. O să te las în pace./ Nu-ți face griji, nu e vina ta. Te iubesc/ Și eu te iubesc. Îmi pare rău. Trei propoziții, trei scuze.
Complexul de inferioritate
Un copil care a fost crescut într-o familie în care părinții nu se valorizau suficient, când se poziționau întotdeauna pe o treaptă inferioară față de interlocutor: dom’ profesor, dom’ director… cu o atitudine smerită, aproape de obediență, va înțelege că este perfect normal să facă și el la fel.
Se va considera inferior și în relația cu colegii, iar asta îl va face să-și ceară scuze repetate. El înțelege că acest comportament îi poate enerva sau indispune pe ceilalți, dar nu știe nici el cum să se valorizeze.
Iată un exemplu de conversație între doi colegi de clasă.
Salut, Andrei. Ce mai faci?/ Salut, Maria. Sunt bine, tu? Sunt bine, mulțumesc. Îmi pare rău că te întreb, dar ai terminat tema la română?/Da, am terminat-o ieri. De ce?/Îmi pare rău să te rog, dar mi-o poți împrumuta? Nu am avut timp să o fac./ Păi, nu prea e corect să copiezi de la mine. Nu ți-a spus profesoara să nu faci asta?/ Da, știu. Îmi pare rău că te pun într-o situație dificilă. Dar te rog frumos, ajută-mă. Nu vreau să iau o notă proastă/Bine, bine, îți dau tema mea. Dar nu mai face asta pe viitor, ok?/ Mulțumesc mult. Îmi pare rău că te-am deranjat. Propoziția și scuza.
Program comportamental bine întipărit în minte
Un copil care are un program comportamental bine întipărit în subconștient poate să își ceară scuze în mod repetat pentru orice lucru pe care îl face sau îl spune pentru că așa a văzut în familie. El ajunge să creadă ca nu merită să fie iubit, nu merită să se bucure de viață, nu merită să fie văzut.
El a învățat din copilărie că scuzându-se în permanență va primi atenție, afecțiune sau recunoaștere de la ceilalți. El înțelege că acest comportament îi poate plictisi sau indispune pe ceilalți, dar nu știe cum să se schimbe.
Iată un alt exemplu:
- Bună, doamna învățătoare. Îmi pare rău că am întârziat la școală.
- Bună, Ana. Ce s-a întâmplat? De ce ai întârziat?
- Îmi pare rău, dar am avut o problemă acasă. Mama a trebuit să plece la spital și eu am rămas să am grijă de fratele meu mai mic.
- Vai, ce s-a întâmplat cu mama ta? E bine?
- Îmi pare rău, dar nu știu. Mama nu mi-a spus nimic. Mi-a spus doar să fiu cuminte și să nu deranjez pe nimeni.
- Nu-ți face griji, Ana. Nu e vina ta. Sunt sigură că mama ta se va întoarce curând și îți va explica totul. Dar acum hai să intrăm în clasă și să ne ocupăm de lecții.
- Îmi pare rău, doamna învățătoare. Nu vreau să vă fac probleme. Sunt o elevă bună, nu?
- Da, Ana. Ești o elevă bună și o fetiță cuminte. Nu trebuie să îți ceri scuze pentru tot ce faci sau spui. Trebuie să ai încredere în tine și să te bucuri de viața ta.
Spre deosebire de scuzele excesive, în care copilul înțelege că a greșit dar exagerează cu scuzele sau doar își atribuie greșeli și vini imaginare pe care le amplifică, scuzele repetate mecanice arată că indiferent de greșeală, copilul nu poate să formuleze scuze autentice. Nu înțelege consecințele greșelilor lui și nici nu-i pasă. El folosește scuzele ca pe o modalitate de a evita consecințele sau de a scurta discuția cu părintele.
Iată un exemplu de scuze repetate, dar mecanice.
Copilul își lovește fratele mai mic cu o jucărie și îi provoacă o rană la cap. Părintele intervine și îi cere copilului să își ceară scuze. Copilul spune „Îmi pare rău” fără să se uite la fratele său și fără să pară sincer. Părintele îi explică copilului că a greșit și că trebuie să fie mai atent și mai blând cu fratele său. Copilul spune din nou „Îmi pare rău” în același ton monoton și se întoarce la jocul său.
Aceste exemple arată că copilul își cere scuze în mod repetat, dar fără să înțeleagă cum îi afectează comportamentul său pe ceilalți sau cum să repare greșeala.
Pentru soluții clare și concrete la astfel de probleme, te aștept grupul meu de Facebook.
