Florin Alexandru

Florin Alexandru

Sunt analist comportamental și autor de bestseller, specializat în inteligență emoțională, analiza credibilității, recunoașterea expresiilor faciale (Facial Action Coding System), singurul român acreditat de Paul Ekman International.

Despre mine

Distribuie articolul

Share on facebook
Distribuie pe Facebook
Share on linkedin
Distribuie pe LinkedIn
Share on whatsapp
Trimite pe Whatsapp

Salutare oameni frumoși, aș vrea să vă scriu astăzi despre o teamă recurentă, pe care am simțit-o cu toții la un moment dat, cea de nu a da totul.

Ținând cont că nu știm să dăm tot, atunci când nu o facem, de fapt nu dăm tot ce am fi putut oferi. Un om care pur și simplu ne privește, se uită atent în ochii noștri, știe că nu dăm tot. E conștient când suntem prezenți, căci a fi prezent presupune a da tot, presupune să acorzi timpul doar persoanei respective. Iar atunci când îi oferi tot celeilalte persoane, negreșit ea simte. 

Cu toate că persoanele din jurul nostru sunt conștiente când dăm sau nu dăm totul, noi înșine nu o facem. Habar nu avem dacă am oferit tot ce am fi putut oferi sau nu. Nu realizăm că, deși nu dăm tot, avem așteptări să primim tot. Ceea ce, din punctul meu de vedere, e fals.

Dar de ce nu dăm tot?

Pentru că ne e frică. Ne e frică de dezamăgire, de respingere, de abandon, de a cădea în ridicol. Ne e frică de faptul că, dacă dăm tot, suntem primele persoane care vom suferi. Dar acestea sunt strict proiecții, pe care nu știm cum și în ce fel să le poziționăm, să le controlăm. 

Când se generează frica, noi nu dăm tot. Iar când creierul ne vinde o mică proiecție, acesta mai caută să găsească și evenimente care să îl valideze, să îi dea dreptate. Va căuta justificări ale acestui comportament aproape în orice gest, va căuta să găsească la cealaltă persoană motive pentru care nu dă tot. Și va găsi, pentru că o simplă privire poate fi un motiv. O privire care ar putea denota plictiseala, de exemplu.

Și-atunci îmi spun: „Uite de ce nu dau tot! Pentru că persoana respectivă se plictisește de mine! Nu mă vrea în viața ei”.

Fiecare astfel de gest poate fi scuza potrivită pentru mine, astfel găsind numeroase motive pentru care nu dăm tot.

Bineînțeles că tot mintea ne vinde aceste povești, astfel încât să nu putem da tot. Dacă o facem, mintea, egoul vor ajunge în ipostaza să sufere. Tocmai această ipostază îi generează suferința. 

Haideți să ne uităm, totuși, cum și în ce fel apare proiecția!

Astfel, proiecția, în momentul în care apare, are alături o perspectivă – cea în care credem că suntem luați de proști. Ne e frică. De ce ne e frică? Pentru că, în copilărie, în adolescență, dacă eram în mijlocul grupului și făceam ceva anume, ceilalți râdeau de noi.

Fiecare dintre noi a suferit la un moment dat în acea perioadă din cauza unui episod de acel fel. Dar și fiecare dintre noi, la rândul nostru, a râs de ceilalți adolescenți când făceau un gest care ne stârnea râsul. De aici apare frica de a nu fi considerați ridicoli.

Iar atunci când suntem într-o relație, frica se accentuează. De ce? Pentru că suntem vulnerabili în relații. Nu dăm tot, dar ne exprimăm, ne expunem. Frica de a fi ridicol este mult mai accentuată în relații și nu prea știm cum și în ce fel să îi dăm de capăt. 

Așadar, ori de câte ori încercăm să dăm ceva, apare frica. Iar opțiunea mea la frică devine fuga. E primul impuls pe care îl avem când apare frica. Ceea ce și facem – fugim. 

Când facem asta, se întâmplă să nu ne conectăm cu frica, să nu ne dăm voie să o înțelegem, să nu construim relația cu ea. Ajungem doar să fugim de frică, dar nu de o frică reală, ci doar de o proiecție a minții. Și atunci nu dăm totul.

Vi s-a întâmplat să simțiți că regretați ceva? Că aveți regrete? Ei bine, ele apar când nu dăm totul. Dacă am da totul, nu ar mai exista regrete. Știți vorba aceea: „Măcar am dat totul, așa că nu are de ce să îmi pară rău!”.

Merită fiecare clipă, fiecare bucățică atunci când dăm totul, când ne conectăm cu o persoană.

Pentru că, atunci când o facem, nu mai purtăm ranchiună persoanelor respective, ne liniștim cu gândul că tot ceea ce a ținut de noi am făcut și că, indiferent de reacția celorlalte persoane – să râdă de mine, să mă înșele etc., noi am dat totul. 

Eu, cel puțin, am oferit totul. Iar atunci când faci asta, nu mai există regretul că ai fost într-o relație și nu ai încercat să cunoști mai bine acea persoană, că nu ai încercat să fii cu acel om mai bine, sau că nu ai încercat să dai totul la muncă.

A da totul nu este valabil numai în relații. Chiar dacă vorbim deseori despre relații ca fiind cea mai sfântă experiență de viață… Nu e întotdeauna așa. Ne putem conecta extrem de bine cu cineva doar și pentru câteva clipe. Dar modul în care noi ne conectăm și ne raportăm la relații și la oameni în general, îl luăm inițial din familie și îl transpunem în relații. 

E interesant cum, uneori, ajungem să cunoaștem o femeie care seamănă cu partenera mea. Fără să realizez, reacția mea e din zona respectivă, nu ca și cum ar trebui să fim împreună, dar e o relație mai apropiată fără ca măcar să conștientizez. De ce se întâmplă asta? Pentru că proiectăm relațiile în alte relații tot timpul, fără ca măcar să conștientizăm. Fără să înțelegem.

De aceea, uneori, relațiile unor femei cu bărbații sau invers nu sunt tocmai bune. Asta pentru că luăm energia și modelul din alte relații și le proiectăm pe alte și pe alte relații.

Așadar, din acest motiv e foarte importantă relația cu mama, cu tatăl, în același timp fiind extrem de importantă și cea cu partenera. De asemenea, relația pe care o avem cu noi înșine se va imprima ulterior în relația cu iubitul/iubita. 

Astfel, din acest motiv e atât de necesar să dăm totul! Pentru că, dacă nu o vom face, fără îndoială că nici în relația cu noi înșine nu dăm totul. Frica de a nu fi luat de ridicol e în exterior, însă la bază, dacă o tratăm în interiorul nostru, ea nu va mai exista.

Așadar, relația pe care o avem cu noi înșine nu face altceva decât să genereze relațiile cu ceilalți.

E necesar să învățăm să dăm totul! Ce înseamnă asta? Să învățăm să fim vulnerabili, să ne conectăm cu noi, să acceptăm că ne e frică, să ne observăm și apoi să dăm totul. În momentul în care facem asta, nu vom mai avea regrete, ne vom bucura de viață, de clipă. A da totul presupune a trăi în prezent. Și, cum vă mai spuneam, e un exercițiu minunat cel în care stăm în prezent! 

Florin Alexandru

Florin Alexandru

Sunt analist comportamental și autor de bestseller, specializat în inteligență emoțională, analiza credibilității, recunoașterea expresiilor faciale (Facial Action Coding System), singurul român acreditat de Paul Ekman International.

Despre mine
Share on facebook
Distribuie pe Facebook
Share on linkedin
Distribuie pe LinkedIn
Share on whatsapp
Trimite pe Whatsapp

Nu rata următorul articol!

Abonează-te la newsletterul de blog.

Explorează și alte subiecte similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

×