Oameni minunați, mi-am propus să vă scriu astăzi despre mintea rațională a unora. Dar, întâi de toate, trebuie să vă mărturisesc ceva: într-o zi, împreună cu colegul meu, ne-am decis să luăm interviuri la oamenii de pe stradă despre conștientizarea a ceea ce se ascunde în spatele problemelor lor.
Cred că am luat atunci interviuri la vreo 30 de oameni, de la care am primit vreo 15 răspunsuri geniale, chiar vreo 20! Cele mai frumoase răspunsuri le-am avut de la adolescenți. Știau ce presupune inteligența emoțională, erau acolo, prezenți, au fost cu mine în poveste, erau chiar inteligenți emoțional! Nu era structurată informația lor, ceea ce e firesc, dar vorbeau despre emoții, erau vulnerabili, în prezent, nu judecau, nu etichetau, nu se luau prea în serios și, cât timp i-am intervievat, au dat tot. Se observa că își doresc să ofere tot, că vor să intre în subiect. Ei m-au impresionat la culme și nu îmi venea să cred cât de bine erau din punct de vedere emoțional.
Chiar există speranță!
Adolescenții de astăzi sunt acolo, sunt pregătiți să ofere inteligență emoțională, dar aveau nevoie ca noi, adulții din jurul lor să ne schimbăm, să ne maturizăm emoțional, pentru a-i ajuta și pe ei. Ei chiar sunt pregătiți, iar asta e minunat!
Nu are cum să fie totul perfect în societatea noastră. Dar există speranță, ceea ce e un lucru extrem de bun. Sunt bucuros pentru că am găsit niște oameni frumoși, care s-au implicat și au reacționat extrem de bine, care mi-au oferit încredere.
Inteligența emoțională nu e nicidecum un moft, nu e o fiță, e o necesitate pentru că, dacă v-o dezvoltați, problemele nu mai sunt probleme, ci provocări și oportunități care apar în drumul nostru spre împlinire.
Eu, unul, sunt pregătit să fac tot ceea ce îmi stă în putință pentru a împrăștia în jurul meu inteligența emoțională, pentru a-i determina pe oameni să fie conștienți de ceea ce presupune ea și de importanța sa în viețile noastre.
Merităm cu toții să ne bucurăm de viață și de ceea ce ne oferă ea, merităm să gustăm cu nesaț din oportunitățile ei și să profităm de tot ceea ce avem minunat în jurul nostru!
În ceea ce privește persoanele pe care le-am intervievat atunci, am dat și peste cealaltă extremă, adică persoana prea rațională. Ceea ce vreau să subliniez e faptul că, atunci când mintea e prea rațională, cu toate că singura problemă ține de acceptare, de emoție, de modul în care te poziționezi față de informație, respectiva persoană, fiind prea rațională, nu își dădea voie să recunoască că e vorba de o emoție, pentru că era programată astfel încât să nu vadă.
Atunci când ești prea rațional, atunci când ai fost programat să crezi că mintea e supremația absolută, dai de o imensă capcană. Pentru că mintea nu îți permite să vezi altceva, te blochează, ridică gândirea la statut de artă. Mintea rațională e capcana imensă a modului în care funcționăm. Din toate punctele de vedere, nu ne ajută să fim astfel, să ne blocăm în mintea rațională.
Exercițiul pe care vă îndemn să-l faceți este următorul: seara, după ce se termină o zi de muncă, lăsați conștient mintea să se ducă unde vrea ea, iar, în clipa în care pleacă, priviți-o cum se duce, cum leagă gândurile, ce emoții și gânduri generează. Priviți doar cum dansează mintea, cum se pierde și se regăsește și puneți-vă o întrebare: oare toate gândurile, pe lângă faptul că nu sunt conștiente, ajută? Dacă nu ajută, oare mintea e în echipă cu mine? Când e și când nu e mintea într-o echipă cu mine?
E un exercițiu atât de frumos și atât de simplu! Și chiar e necesar să ieșim din mintea rațională pentru că ea chiar nu ne lasă să trăim. La fel de important e să învățăm să dansăm cu emoțiile, și nu doar cu cele pozitive, și cu cele negative. Negativ nu există, e vorba doar de niște emoții care se exprimă, de modul natural în care funcționăm, de intențiile noastre.
Sursa tuturor problemelor noastre e emoția, emoția pe care o simțim. Sper că simțiți și credeți asta cu toții!
Fiindcă tot vă scriam despre interviurile pe care le-am luat la un moment dat, acum ceva vreme, unor oameni pe stradă, pe unul dintre adolescenți l-am întrebat dacă înțelege că toate problemele noastre sunt de ordin emoțional, iar el mi-a zis că da, chiar citește cărți de inteligență emoțională. Apoi, am mai întrebat dacă conștientizează că în spatele fiecărui gând e cel puțin o emoție, a zis că da, nu se poate trăi fără emoții.
De asemenea, am mai întrebat ce ar schimba la relația copii-adulți-profesori și a zis foarte clar că e o comunicare care nu e în regulă, că ar trebui să învățăm să comunicăm și să ne acceptăm mai mult. Deci adolescentul înțelegea foarte clar că e vorba de emoții și că acolo, în spate, totul se rezumă la acceptarea emoțiilor, atât ale lor, cât și cele ale adulților.
Apoi, a mai fost un răspuns care mi-a plăcut foarte mult. Am întrebat dacă ar exista un instrument care să ajute și mi-a răspuns că instrumente sunt deja, știe de ele, are tot timpul instrumentele la îndemână sub formă de emoții.
Trebuie să mai menționez că eu gândesc rațional foarte mult, dar atunci când lucrez. Ego-ul, gândirea mea rațională sunt în slujba mea, nu invers, adică nu sunt eu în slujba lor.
Suntem parte integrantă din Universul acesta magic, așa că ori ne întoarcem la iubirea din noi și o răspândim pretutindeni, ori ne pierdem în mulțime, în marea de indivizi din jurul nostru.
O gândire orientată doar pe modul rațional presupune și egoism, omul nu este în vârful lanțului trofic, toți suntem egali, căci nu există nici superioritate și nici inferioritate.
Deciziile nu sunt luate de ego-ul nostru, ci de ceea ce suntem noi, de gândirea intuitivă, de ceea ce vine din inimă, dinăuntrul nostru, din acea bucățică de Dumnezeu care este în noi întotdeauna și ne conduce înspre a fi totuna cu Universul. Fiindcă, dacă noi ne poziționăm ca fiind în vârful lanțului trofic doar pentru că suntem oameni și nu animale, ne considerăm superiori celorlalți și nu ne pasă de celelalte ființe, însă, dacă ne poziționăm corect, ne pasă de tot ceea ce e în jurul nostru, inclusiv de Dumnezeu, de Univers.
Nu înțelegeți greșit: gândirea rațională este genială doar dacă o punem în slujba noastră și o determinăm să lucreze pentru noi, astfel încât să ne ajute, nicidecum să ne domine!
Aș mai vrea să precizez ceva: când era totul negru, când totul părea imposibil și negru, când nu eram în iubire, ci în toate fricile posibile, în ură, în invidie, atunci a apărut gândul acesta: speranță! M-am gândit atunci: dacă corpul acesta emoțional poate să doară atât, în sens invers oare ce poate să facă? Speranța, ca emoție, este doar din iubire venită! Nu e atât de multă nevoie de mintea rațională, pe cât este nevoie de speranță, speranța de a fi bine și de a fi iubire, dincolo de rațional, îmbrățișând pe deplin emoționalul și descoperindu-l moment de moment!
