Oameni minunați, am pentru voi o întrebare: de ce nu vă dați voie să greșiți? De ce noi, ca persoane, nu ne îngăduim să greșim?
De ce vedem lucrurile în lumina în care, dacă greșim, se întâmplă un dezastru colosal, iar acest dezastru naște în noi regretul?
Așadar, începem să regretăm, să considerăm că am făcut o greșeală imensă.
Mi se pare nepotrivit să avem o astfel de gândire. Greșeala în sine nu există. Eu nu cred în ea. Există doar încercările noastre, încercările de a face diferite lucruri și de a reuși să realizăm ceva, de a obține obiective.
Greșeală există doar pentru o minte care judecă, care interpretează, care etichetează.
De ce se întâmplă asta?
Pentru că această frică de judecată ne ajuta atunci când observam greșeala, să poziționăm în superioritate sau în inferioritate persoana care comitea greșeala.
Dar, s-a dovedit că, atât timp cât ne preocupă lucrurile mărunte, vom rămâne cu ele și nu vom izbuti să facem lucrurile care cu adevărat contează.
Și atunci, în momentul în care începi să faci lucrurile care contează, întotdeauna vei greși dacă te apuci să faci ceva ce nu ai mai încercat până în acel moment.
De ce se întâmplă asta?
Pentru că tu, fiind în plin proces de învățare, încerci să faci lucruri noi, pe care evident că nu vei reuși să le faci perfect din prima.
E normal să greșești. Dă-ți voie să o faci!
Nu e necesar să faci totul bine, ci e important să ajungi la ceea ce ți-ai propus, la obiectivul tău. Obiectivul tău nu e cel de a observa greșeala, ci de a rămâne blocat în ea și a reuși să ajungi la ceea ce îți dorești.
Cu alte cuvinte, nu e important ceea ce faci până ajungi la obiectivul tău, ci important e să ajungi acolo, indiferent cum. Pe parcurs, vei greși suficient de mult, iar, cu toate acestea, te vei îndrepta spre obiectivul tău.
Noi avem nevoie să ne dăm voie să greșim!
Dacă facem asta, învățăm să ne oferim feedback, să ne dăruim cea mai frumoasă experiență în drumul încercării. Suntem în plin proces de învățare, așadar ne oferim o oportunitate de a ne dezvolta inteligența emoțională încercând.
Nu-i așa că, atunci când nu reușești, încerci?
Iar dacă nu reușesc din prima, încerc din nou. Așadar, apare reziliența, emoția de felul îndârjirii – voi încerca până voi reuși, apare dorința de reușită. Toate aceste emoții cumulate dezvoltă inteligența emoțională.
În momentul în care încerci și a doua, și a treia oară, fiindcă nu ai izbutit din prima, faci ceva minunat: amâni recompensa. Ceea ce înseamnă că, în timp, această amânare a recompensei va duce la creșterea rezilienței. Iar atunci când ea aceasta crește, e foarte bine, căci e necesară pentru a reuși să întreprindem proiecte cu adevărat grele, cele care necesită foarte multă muncă și unde recompensa vine foarte greu. Astfel, construim reziliența cu adevărat necesară când vine vorba de proiecte importante.
Sunt convins că purtăm cu toții în noi dorința de a duce la bun sfârșit un proiect important, pe care ne dorim să îl realizăm astfel încât să fim împliniți.
Visăm să construim acel proiect care ne împlinește ca oameni. E absolut normal! Dar nu o să reușim să facem niciodată asta dacă ne limităm la greșeală.
Sunt convins că ați observat felul în care, în spațiul online, există multe persoane care se axează și „sar” pur și simplu pe greșeală. Ei vor să vâneze greșeala, să se poziționeze în superioritate, critică foarte mult pentru că au frica de judecată foarte pronunțată. În momentul în care critică, o fac atât în interior, cât și în exterior.
Fuga clasică a judecătorului e spre exterior. Aceste persoane se limitează la foarte puțin, motiv pentru care nu văd, nu observă faptul că pot să obțină mult mai mult concentrându-se pe lucrurile cu adevărat importante. Concentrarea pe nimic îți oferă nimic, din păcate.
Din punctul meu de vedere, o greșeală nu presupune decât dorința de a încerca în mod constant, oportunitatea de a ieși din zona de confort. Așadar, încercăm lucruri pe care noi să le facem, să le realizăm.
Ne dăm voie să învățăm în felul acesta, să greșim, să eșuăm, la urma urmei să fim. Căci încercarea de a face și de a reuși e omniprezentă. În schimb, dacă ne criticăm când greșim, vor apărea frica de succes, frica de judecată, frica de eșec, frica de a trăi, neacceptarea. Dezvoltăm și susținem, astfel, critica în dialogul interior.
E cazul să avem o relație bună cu greșeala, să-i permitem să fie, să ne dăm voie să încercăm, să ne asumăm greșeala, iar de fiecare dată când vom greși, să învățăm. Relația cu greșeala este la fel de importantă ca relația cu oricine altcineva.
Eu îmi dau voie să greșesc pentru că am conștientizat cât e de important să o fac, să mă expun. Obiectivul meu e să livrez informația pe care o dețin. Cum și în ce fel? Reușesc eu cumva să o fac. Voi greși pe parcurs? Cu siguranță. Dar de ce să mă oprească în mod constant frica de eșec? De ce să mă limitez în a mă critica și a mă concentra pe greșeală, când aș putea să mă concentrez pe subiectele pe care le am de livrat?
Așadar, dați-vă voie să greșiți, să fiți voi înșivă și învățați de pe urma fiecărei greșeli pe care o veți face!
