Pentru a concluziona modul în care se rostogolește acest scenariu este important să conștientizăm efectele fricii de a nu fi îndeajuns de buni.
Principala caracteristică este competivitatea ce se manifestă în două direcții diferite.
Pe de o parte dacă reușim să câștigăm, se va manifesta mândria excesivă ce în spate ascunde o nevoie de a câștiga provenită din copilărie și în care poziționarea noastră este în superioritate.
Sunt mai bun(ă) acum că am câștigat!
V-am arătat eu vouă, acum mă vedeți?
Nu scăpați voi de mine așa ușor!
Pe cealaltă parte este înfrângerea ce se materializează printr-o confruntare directă sau cel mai adesea se concretizează prin lipsa victoriei.
În acest caz apar emoții precum invidia, suprimare, tristețe, dezamăgire, toate poziționând omul în inferioritate.
Totul începând cu vârsta de 6 – 7 ani timp de 10, 20, 30 sau toată viața uneori.
Cum să nu crezi că totul se rezumă la victorie sau înfrângere?
Sau cum să te cunoști pe tine când o viață întreagă ai fost sabotat de un sistem incapabil să înțeleagă potențialul uman?
Toate aceste provin din doua medii diferite, pe de o parte familia, acolo unde copilul pentru că este „mic” și nu înțelege foarte multe lucruri, nu i se acordă aceași atenție cum i se acordă unei persoane adulte.
Pe deasupra, părinții văd copilul doar atunci când are o victorie, când reușește ceva extraordinar, altfel nu e văzut, nu este auzit, este ignorat.
Iar pe cealaltă parte avem școala, cea care poziționează totul din perspectiva notelor și performanțelor școlare.
Atunci când se obține o performanță școlară cât de cât, ești lăudat și apreciat, în schimb când nu ai obținut nicio performanță școlară, nu se întâmplă nimic, te întorci ca individ în obscuritate.
Când o persoană nu este văzută, nu i se validează comportamentul și de aici multe probleme de ordin emoțional.
Fetele își anulează feminitatea crezând că este ceva în neregulă cu comportamentul lor și devin raționale adoptând o atitudine mai băiețească și în felul acesta adulții se vor îngrijora pentru că este un copil problemă, dar cel puțin sunt văzute.
Apoi la adolescență vor adopta o atitudine rebelă cu ușoare urme de agresivitate față de cei ce se vor poziționa în superioritate.
Mai târziu vor avea o atitudine războinică față de tot ce e declarat superior înainte de a demonstra și vor avea o problemă cu autoritatea pentru că în adâncul sufletului o urăsc.
Vor suporta un comportament nepotrivit în relație până la un punct insuportabil și apoi se vor răzbuna pentru nedreptate.
De cele mai multe ori acel punct insuportabil este un divorț sau o criză de viață.
Băieții nu se vor maturiza emoțional pentru că nu vor avea ocazia să își cunoască emoțiile.
Au învățat că încă din fragedă copilărie acestea îi fac să sufere și astfel că vor fugi toată viața de ele ajungând să țipe în gura mare că emoțiile sunt pentru persoanele mai slabe și de aici și fanfaronada la adresa emoțiilor, dar în spate se ascunde frica de a nu mai suferi.
În esență băieții fug de emoții cât pot de tare, iar atunci când totuși apar emoțiile dureroase, reacția lor este de a se ascunde, de a nu arăta că suferă scoțând sistemul de apărare la suprafață.
Iar acest sistem de apărare este dus la extremă exprimându-se gălăgios, lădându-se peste măsură în speranța că nu se va vedea că ei „nu sunt îndeajuns de buni”.
Evident că totul se întâmplă într-o minte prinsă mult prea multă vreme în această poveste de a-și justifica comportamentul.
Extreme ale acestui comportament:
- Căsătoria cu o persoană ce o va face să sufere și ce nu o va vedea.
- Credit financiar în goana după o poziție socială dorită.
- Va munci până la epuizare – „workoholică”.
- O nuntă ce nu și-o permite.
- Anxietate.
- Ipohondrie „ușoară”.
Efecte ale acestei frici:
Frica de succes, o relație nepotrivită cu banii, frica de asumare, un conflict prezent mai tot timpul în minte, o minte gălăgioasă, victimizare, „ceilalți” sunt de vină pentru propria viață.
Soluția este simplă și practic este aceași când e vorba de emoții,dezvoltarea inteligenței emoționale și ieșirea din scenariu.
Iar totul începe cu acceptarea propriei persoane.
Asta presupune să ne înfruntăm această frică și să acceptăm că nu suntem perfecți, ci vulnerabili și că habar nu avem cum să ne iubim pe noi înșine.
Pentru că atunci când învățăm să ne iubim pe noi înșine, învățăm să avem o relație cu frica și vom ști cum să ne poziționăm față de această frică pentru că ea vrea să ne arate ce suntemde tot apare.
Nu ne-a învățat nimeni cum să o facem și probabil că o să dureze mult timp până vom învăța, dar dacă vom reuși, vom începe să trăim și să ieșim din iluzie.
Vom experiementa viața la adevăratul ei potențial.
Asta ne face dezvoltarea inteligenței emoționale, ne învață să trăim.
La nivel de conștiință colectivă avem de învățat această lecție de a învăța și a ne da voie să ne iubim pe noi înșine.
Și din acest motiv am construit tot felul de instrumente ce ne dezvoltă inteligența emoțională, adică calitatea ce ne învață cum să ne iubim pe noi înșine.
Unul dintre acestea este pentru cupluri și îi spune: „Mă mai iubești?”, iar în joc am construit un set de reguli simple și eficiente tocmai pentru a învăța cum să respectăm feminitatea și masculinitatea în relație.
Să nu uit, acest joc va lucra în subconștient multă vreme după ce vă veți juca.
Jocul îl găsești aici.
Pe mine mă găsești aici.
Iar pe tine te găsești în inima ta.
Ah, să nu uit: ești un om minunat.
Cu drag,
Florin Alexandru