Florin Alexandru

Florin Alexandru

Sunt analist comportamental și autor de bestseller, specializat în inteligență emoțională, analiza credibilității, recunoașterea expresiilor faciale (Facial Action Coding System), singurul român acreditat de Paul Ekman International.

Despre mine

Distribuie articolul

Share on facebook
Distribuie pe Facebook
Share on linkedin
Distribuie pe LinkedIn
Share on whatsapp
Trimite pe Whatsapp

Deseori se întâmplă să fim mințiți de către copiii noștri, cu toate că, nu-i așa, niciunul dintre noi nu și-a învățat copilul să mintă.

Astfel, ajungem în punctul în care ne întrebăm ce anume este în neregulă, ori „Oare ce fac eu nepotrivit, ca părinte, din moment ce lucrul acesta se întâmplă?”. Și astfel, când se petrece asta, devin frustrat și nu știu cum să îl determin pe copilul meu să nu mai repete acest comportament.

Evident, prima dată când se întâmplă asta sunt șocat, uimit.

De ce?

Pentru că, în esență, eu nu mă aștept să fiu mințit de către copilul meu, iar când se întâmplă asta nu numai că mă frustrează, dar apar în mintea mea și întrebări de tipul: „Ce e în neregulă cu felul în care l-am educat?”.

Copiii mint cu un scop, nu-i așa?

Totul e în regulă, de fapt. Copiii nu mint pentru că așa vor ei, ci mint din cauza unor situații în care sunt puși, care îi determină să mintă.

Un om va minți întotdeauna atunci când este nevoit. Astfel, asta presupune că și copiii noștri vor minți pentru că vor fi nevoiți s-o facă, într-un anumit context.

Poate că pare că nu e tocmai așa. Poate ne întrebăm de ce ar fi propriul copil determinat să mintă, cine l-ar pune pe el într-o asemenea împrejurare.

Însă, dacă avem grijă să ne uităm puțin la modul în care funcționează emoțiile, conștientizăm că a fi nevoit presupune a nu simți anumite emoții. Și-atunci preferăm să mințim. Presupune a nu lăsa nesiguranța să se manifeste în viața mea, iar ca să evit ceva neplăcut prefer să mint. Și-atunci ajungem să mințim pentru prima dată doar pentru că ne simțim nevoiți s-o facem.

Iar apoi, conștienți fiind că am mințit pentru prima dată, vom reitera acest comportament și a doua oară pentru că nu vom vrea decât să ne oferim un avantaj care, la rândul lui, să ne dăruiască liniștea sau o poziționare benefică.

De ce își mint copiii părinții?

În primul rând, unul dintre cele mai importante motive pentru care un copil alege să mintă e pentru că nu are încredere în noi, ca părinți.

Pe scurt, ei simt atunci când comunicăm cu ei dacă îi judecăm, dacă îi etichetăm, dacă le stârnim vinovăția și rușinea. Judecata aplicată de noi asupra lor îi face să se simtă nepotriviți, astfel aleg să mintă pentru că încrederea lor în noi este diminuată.

Nu le este creată starea necesară care să îi determine să aibă încredere în noi. Și nu simt că, după evenimentul neplăcut care li se întâmplă, vor avea o discuție constructivă cu părinții și nu se vor simți judecați.

Dacă copilul este pus la colț, dacă i se reproșează, dacă este învinovățit pentru ceea ce face (și uneori chiar și pentru ceea ce nu face), va minți. Copilul știe că, în felul acesta, nu va putea avea încredere în părinte.

Cu toate că avem intenții bune și păstrăm în noi o frică ce ne determină să ne gândim la nereușita și eșecul lui în viață ca om, ori că noi înșine eșuăm ca părinți în timp ce avem în mâini tot procesul de educație, trebuie să înțelegem un lucru: încrederea se câștigă pas cu pas, ca atunci când erau bebeluși și abia învățau să meargă. Întâi fac un pas mărunt, noi îi sprijinim, se întâmplă să mai cadă, dar în tot procesul acela le suntem alături și îi ținem de mâini sau stăm în spatele lor.

Cum le câștigăm copiilor încrederea pe deplin?

A le câștiga copiilor încrederea presupune să nu-i etichetăm. Să nu-i judecăm. Pentru că atunci când vine vorba de propria persoană, tendința este să judecăm, să etichetăm și nu mai conștientizăm modul în care se formează gândul și cum apare vina, în spatele emoțiilor și-a gândurilor pe care le avem.

În spatele gândurilor sunt de fapt emoțiile care produc vina. Vina în sine este o emoție. Așadar, minciuna copiilor este de fapt rezultatul neîncrederii lor în noi.

Un alt motiv pentru care un copil alege să mintă e pentru că nu se simte în siguranță.

Ce presupune această nesiguranță a lor?

Ei bine, poate fi vorba de un abuz emoțional pe care noi, părinții, când îl facem, nu îi acordăm o atât de mare importanță. De fapt, probabil nici nu-l conștientizăm, pentru că, în momentul în care și noi am fost copii, am avut parte de exact același comportament, așadar nu îl percepem nicidecum ca pe un abuz emoțional.

Suntem învățați să ni se reproșeze ceea ce facem, indiferent că este bine sau rău, știm prea bine cum este să-ți fie stârnită vina și rușinea.

În felul acesta, ni se pare normal să reiterăm același comportament. Însă un copil care nu are idee despre ce este vina sau rușinea, nu a trăit în ele sau le simte destul de rar, în momentul în care cunoaște ce sunt acestea, rezultatul e că percepe abuzul emoțional. Și-atunci nu se va simți în siguranță.

Cum se naște contradicția în mintea copiilor?

Abuzul emoțional va genera, la rândul său, starea de conflict. Nu, nu mă refer la un conflict direct, ci despre un conflict care prinde rădăcini în propria lui minte inocentă.

Așadar, copilului i se naște o contradicție în minte. Își face loc reproșul și el însuși se învinovățește, dialogul interior devine critic la adresa propriei persoane: „Cine m-a pus să fac asta? Uite, acum o să mă certe, mai bine nu făceam…”.

Iar atunci el începe să nu se mai simtă în siguranță, pe scurt. Nu neapărat în relația cu noi, ci mai mult în raport cu faptul că iau naștere emoțiile nepotrivite. Nu se mai simte deloc echilibrat emoțional. Iar dezechilibrul acesta emoțional presupune un conflict interior.

De asemenea, există posibilitatea să apară și conflictul direct cu părintele.

Ce presupune asta?

Reproșul despre care v-am scris mai înainte sau, din păcate, violența fizică – în România, 62% dintre părinți încă își bat copiii, folosindu-se de această metodă cu pretextul că îi educă, ceea ce, din punctul meu de vedere, este foarte grav.

În acest fel, cu siguranță un copil minte pentru că își dorește să nu simtă nesiguranța, nu vrea să genereze un conflict direct cu părintele. Acesta – cel al nesiguranței – este un motiv foarte important pentru care un copil alege să mintă. Un al doilea motiv la fel de important și ultimul este faptul că sunt leneși.

Însă e necesar să înțelegem un lucru: copiii sunt leneși pentru că e normal să fie așa! Dacă ne gândim bine, ei sunt în plin proces de creștere.

Ce se întâmplă fizic cu corpul lor când are loc acest proces?

Foarte multă din energia lor este transmisă înspre acest proces natural, iar în felul acesta ei au nevoie de perioade de relaxare. În același timp, știm că ei sunt exuberanți, iar dintr-odată, poate în preadolescență (deși nu e neapărat atunci) au nevoie să stea.

Observându-i, ne îngrijorăm și ne întrebăm ce se va face cu viața lui/cu viața ei, dacă o să reușească în viață. Însă ceea ce nu realizăm e că această „lene” e absolut normală și necesară, pentru că, făcând asta, ei își asigură premisele necesare pe care corpul le cere în procesul de creștere.

Ce facem în momentul în care nu înțelegem?

Începem să judecăm, să criticăm, să reproșăm și să ne îngrijorăm. Avem o reacție negativă la ceva ce este natural, fiindcă ei au nevoie de „lene”, în felul acesta îi oferă corpului dreptul pe care și-l cere vehement: creșterea.

Iar pentru a fi lăsați să se relaxeze, să lenevească, încep să mintă: ne spun că nu au teme, că nu au nimic de învățat pe a doua zi, cu alte cuvinte aleg să mintă pentru a-și oferi timpul de relaxare de care au nevoie.

În momentul în care starea de creștere se termină, ei rămân în perioada de lene, însă atunci când noi îi obligăm și îi determinăm să facă lucruri neplăcute pentru ei, lenea se transformă într-un comportament mai agresiv, mai proeminent, încercând să împună și să manipuleze prin intermediul ei.

Iar ca să îi determinăm pe adolescenți să depășească starea aceasta de lene în momentul în care procesul de creștere se termină, cred că ar fi util să ne raportăm la pasiunile lor, la ceea ce le place să facă.

De exemplu, dacă îi place matematica, îi vom putea propune să învățăm mate jucându-ne. Pentru că da, ne putem juca și putem învăța lucruri minunate la matematică, asta v-o spunem noi, pentru că am lansat jocul Tika Math! Vă voi vorbi despre el în rândurile de mai jos.

Aș vrea, astfel, să ofer soluții acestei probleme cu care ne confruntăm cu toții și voi repeta ceea ce am scris și în rândurile de mai sus și mi se pare esențial: copiii ne mint când nu au încredere în noi.

Ce evită copiii când mint?

Copiii nu se simt în siguranță când sunt acuzați de către noi, așa că aleg să mintă pentru că evită un conflict interior sau exterior (cu noi), ori evită să fie judecați, criticați și nu vor să resimtă vina și rușinea. Iar un al motiv este lenea, așa cum vă scriam, iar noi, din păcate, uităm că e ceva firesc când vine vorba de întregul proces de creștere.

Iar soluțiile pentru aceste probleme nu rezolvă situația de pe o zi pe alta, ci necesită timp și răbdare din partea noastră, e un proces pe care trebuie să-l avem în vedere zi de zi, chiar o viață întreagă, pentru că e vorba de relația cu propriii copii și ar trebui să ne facă plăcere să-l realizăm.

Cum putem să-i determinăm pe copii să aibă încredere în noi?

Este vorba de clipa în care observăm că suntem mințiți. Dar ce ar fi să empatizăm cu proprii copii, să ne punem în aceeași postură ca ei și să căutăm cauza. Haideți să vedem ce înseamnă judecata la un copil și cum o poziționează el sau ea. Iar dacă facem toate acestea, ne vom da voie, ca părinți, să înțelegem cum și în ce fel să ne poziționăm față de această încredere pe care copilul are nevoie să o dezvolte în relația cu mine, ca părinte.

O să vă povestesc ceva. La un moment dat, mi se părea că sunt prea dur cu fiul meu, cu Alex, și m-am întrebat ce este neregulă. M-am gândit și regândit la asta și atunci am realizat că în munca mea sunt prea prins în ceea ce fac și astfel nu am ocazia să fiu blând și calm cu cei din jur. Iar atunci mi-am zis că trebuie să învăț să fiu blând și să dezvolt blândețea în mine. Totuși, am realizat că blândețea era de fapt în mine, ci doar trebuia să o las să fie. Așa că, am înțeles că eu, ca părinte, a fi blând cu propriul meu copil înseamnă să nu prioritizez fricile.

Asta însemna ca atunci când el nu se simțea în siguranță, eu nu făceam altceva decât să prioritizez fricile. Îi transmiteam lui frica mea, iar de aici vine problema: din felul în care manifest și îi arăt lui frica din mine. Și-atunci eu scap de frica mea, dar i-o generez lui punând presiune pe el.

Mi-am dat seama de aceste lucruri și am realizat că eu de fapt trebuie să fiu blând cu el, să nu-l judec și să nu-l acuz, să permit lucrurile să fie exact așa cum sunt.

Nu-și face temele la o materie anume?

Ce se va întâmpla în cazul ăsta? Ia o notă proastă?

E treaba lui, la urma urmei, și nu se va simți bine când va lua acea notă.

Iar în momentul în care permit blândeții să iasă din mine și să fie prezentă, să se manifeste, nu rezolv doar o problemă, ci două: l-am făcut să aibă încredere în mine și, în același timp, l-am determinat să se simtă în siguranță în dialogul cu mine.

Ce facem cu ai noștri copii când le este lene?

În ceea ce privește lenea, am și-aici o soluție. Vă voi povesti despre un exercițiu pe care și eu, personal, l-am făcut.

În momentul în care mie îmi e lene, mintea începe să proiecteze diferite pretexte: „Ah, mi-e greu să mă ridic, nu am chef să fac asta!” etc. Însă ce pot să fac eu e ca atunci când mintea îmi vorbește în felul acela, eu să mă ridic și să gândesc în termeni de acțiune.

Despre această „tehnică” am vorbit și cu Alex și i-am spus: „Ok, ți-e lene, e în regulă, dar când observi că resimți lenea și deja ți se pare și ție că exagerezi, găsește-ți o ocupație și schimbă situația”.

În momentul în care l-am învățat exercițiul acesta și i-am zis că îi este lene, s-a activat ceva în el și în momentul acela s-a ridicat imediat din pat. Asta presupune, de fapt, că eu i-am dat o soluție pe care el o poate aplica.

În ceea ce mă privește, consider că am făcut ceea ce trebuia oferindu-i-o, mai departe ține de el și de alegerile pe care le face – dacă își dorește să rămână în starea de lene sau nu. Nu cred că trebuie neapărat să pun presiune pe el, să îi repet aproape mereu să nu mai fie leneș.

Așadar, toate acestea cumulate – să empatizăm cu ei, să ne punem în aceeași postură cu ei și să le dezvoltăm încrederea în noi fiind blânzii, chiar dacă suntem niște adulți care poartă un copil interior în ei ce a fost chinuit, astfel având impresia că nu știm ce este blândețea, fie că suntem niște tați mai înversunați, fie că suntem nemulțumiți de viață, sunt soluții. Și blândețea este o soluție și pentru multe alte probleme ce apar în relația părinte-copil.

De asemenea, cum am scris și mai sus, să gândim în termeni de acțiune, să ne ridicăm imediat – acestea sunt soluțiile pentru lene, pentru că nu-i mai permitem minții să proiecteze lenea, fără să o mai lăsăm să ne spună că ne este greu să ne ridicăm și să facem ceva.

În rândurile anterioare v-am pomenit despre ceva la care voi reveni acum: jocul TikaMath.

Ce este TikaMath?

Este un joc în care sunt depășite barierele clasice și matematica devine distractivă. Mă bucură faptul că în sfârșit am reușit să schimbăm percepția în ceea ce privește felul în care copiii se raportează la matematică.

Jocul conține o mulțime de cartonașe cu provocări, în care atât părintele, cât și copilul sunt poziționați de la egal la egal. Profa de mate, cea care a conceput jocul, l-a gândit astfel încât un copil care îl va juca, va învăța matematica dacă își va permite să se implice în acest joc. Ceea ce cred eu că e cu adevărat esențial e faptul că noi, pentru a învăța ceva în mod rațional, avem nevoie în mod normal de 20 repetări doar dacă ne jucăm! Însă dacă nu suntem antrenați într-o atmosferă ludică și luăm treaba în serios, avem nevoie să repetăm de 400 de ori.

Așadar, dacă matematica e o problemă pentru copii – tocmai pentru asta a fost făcut acest joc! Momentan, este doar pentru clasele a cincea și a șasea, dar urmează ca, în scurt timp, să-l facem și pentru celelalte clase (de la clasa a șaptea, până într-a douăsprezecea).

Florin Alexandru

Florin Alexandru

Sunt analist comportamental și autor de bestseller, specializat în inteligență emoțională, analiza credibilității, recunoașterea expresiilor faciale (Facial Action Coding System), singurul român acreditat de Paul Ekman International.

Despre mine
Share on facebook
Distribuie pe Facebook
Share on linkedin
Distribuie pe LinkedIn
Share on whatsapp
Trimite pe Whatsapp

Nu rata următorul articol!

Abonează-te la newsletterul de blog.

Explorează și alte subiecte similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

×