Om frumos, te-ai întrebat vreodată ce se întâmplă dacă înveți să oferi totul? Dacă tu, bucată de aer, de pământ, de piele, de ochi și de corp, dăruiești totul, ce schimbări se petrec?
Ei bine, poate fi destul de simplu: Universul îți răspunde, el primește darul pe care îl oferi și lumea ta se poate schimba.
Dar, înainte să discutăm toate aceste lucruri, aș vrea mai întâi să vă spun o poveste. O poveste frumoasă, despre o zi în care eu eram într-un tren, aveam în jur de 22 de ani, și plecam de la Constanța la Mediaș. Ca durată, să fi fost vreo 9 ore… Mult de mers, oricum. M-am întâlnit cu o doamnă în vârstă care pleca din Constanța către Maramureș. Pe durata traseului nostru, am vorbit cu ea, a fost prima persoană căreia m-am confesat, căreia am putut să-i spun tot ceea ce mă apăsa, tot ce aveam înăuntru, tot ce mă măcina.
Aș putea zice că a fost prima dată când am învățat să consum emoția. La momentul respectiv, acest lucru m-a ajutat extrem de mult.
La un moment dat, respectiva doamnă a spus un lucru ce mi-a rămas întipărit în minte:
- Orice om, să știi, are un regret acolo, înăuntrul lui, iar la finalul vieții lui se petrece ceva: Dumnezeu sosește și îi înlătură orice regret, aducându-i un fel de pace. Numai Dumnezeu poate să facă asta. El e capabil de acest lucru. Oamenii, în schimb, nu pot.
A fost un moment intens, un moment pe care l-am conștientizat, în același timp realizând că, indiferent ce suntem, cum suntem și ceea ce facem, vom ajunge într-un punct al vieții noastre în care vom regreta lucruri.
O bună bucată de timp am fost de aceeași părere cu doamna întâlnită în tren, fără să fi avut habar că regretul este, de fapt, un efect.
Vremea s-a scurs, între timp am început un proces de redescoperire a sinelui, m-am redescoperit pe mine, am învățat tot ceea ce presupune să am încredere în mine, să fiu eu însumi, să fiu un om care e capabil să-și lase emoțiile să curgă și, implicit, să le exprime.
În tot acest lung proces de redescoperire a sinelui pe care îl practic constant de timp îndelungat, am înțeles, totuși, un lucru: că e nevoie să învăț cum să dau totul. Da, pentru că avem nevoie să învățăm, mai întâi de toate, să oferim totul.
Inițial eram confuz. Mă întrebam: „Cum adică să dau totul?! Ce înseamnă? Ce presupune? Eu oricum dau tot!”.
Chiar nu știam ce înseamnă toate astea, habar nu aveam ce presupune a oferi totul.
Când vorbesc despre a da totul, ei bine, e același lucru cu a nu mai lăsa nicio condiționare să intervină. Mai precis, a da totul e la fel cu a fi în prezent.
E același lucru cu a fi cu tot sufletul, cu tot trupul, cu gândurile și trăirile, conectat cu tot ceea ce faci, indiferent că e vorba de o relație de iubire, indiferent că e vorba de a lucra la un text, indiferent că presupune a da niște rapoarte sau chiar a face un live.
Să te concentrezi pe tot ceea ce faci în momentul acesta, să fii pe deplin aici, cu tot ceea ce ești, cu tot ceea ce ai în tine.
În relații, mai ales, se întâmplă de multe ori să dăm totul. Și deseori, când înțelegem că facem acest lucru, ne speriem.
De ce?
Fiindcă în noi sunt niște frici care apar constant în mințile noastre și ne vorbesc: „Auzi, nu da totul, vezi că s-ar putea să fii trădat! Nu da totul că s-ar putea să suferi, s-ar putea să fii respins!”.
Ce se întâmplă atunci când apar aceste frici (și nu numai, am dat câteva exemple, ele sunt mai multe)?
Mintea influențează atât de tare acest „a oferi totul”, încât, auzind fricile noastre, ne spune să nu mai dăm totul. Apar astfel atașamentele, schimburile de tip eu îți dau – tu îmi dai etc. Se naște în felul acesta o relație condiționată, nu se mai manifestă natural, după cum dictează inima și trăirile.
Uneori, când relația respectivă se termină, e posibil să conștientizăm că nu am oferit totul. Și atunci apar regretele.
Regretele, punctele acelea minuscule dinăuntrul nostru care de fapt sunt atât de importante și ne acaparează uneori atât de mult gândurile, se nasc din cauză că nu am dat totul.
Când știi că ai fost prezent în totalitate, că ai oferit tot ce aveai, când nu ai nimic să-ți reproșezi în această privință și ai fost total conectat la relația respectivă, nu are cum să-ți pară rău.
Sau dacă, spre exemplu, am avut un examen și pe parcursul perioadei în care am învățat am dat totul, m-am străduit, în momentul în care aflu nota, indiferent de rezultat, am certitudinea că am oferit totul. Și-atunci nu am de ce să am regrete.
În tot acest proces de șlefuire a comportamentului nu e cu adevărat important cât de bine înveți, cât de bun ești sau cât de mult îi întreci pe ceilalți, ci doar atât e esențial: să oferi totul, absolut totul în acel moment.
Atunci când știm să oferim totul, când am învățat să facem acest lucru, se petrec anumite lucruri.
Care sunt acestea?
Haideți să vedem!
Ei bine, se întâmplă ca timpul să dispară. Atunci simțim cu certitudine că suntem total conectați la ceea ce facem și ne pierdem.
Ne rătăcim înăuntrul iubirii și ceea ce e în exterior, timpul real, lucrurile din jur se îndepărtează de noi.
Ei, și-atunci când ne rătăcim în iubire, din fluturașii aceia diafani se nasc niște fluturi imenși, ca niște dragoni. Se modifică forma sentimentelor noastre, ne pierdem. Și nu numai în ceea ce privește relațiile de iubire se întâmplă astfel de transformări, ci și atunci când vine vorba de a face orice, fie că e pasiunea ta sau nu.
Chiar dacă speli vasele, chiar dacă dai cu mopul, indiferent că lucrezi la un proiect, atunci când dai totul te pierzi în ceea ce faci, nu mai e la fel când trăiești conștient de timp și de ceea ce ai în jur.
Referitor la pasiune, poți s-o descoperi atunci când nu dai totul, fiindcă, atunci când oferi totul, absolut toate lucrurile pe care le faci reprezintă pasiuni.
Pasiunea se manifestă natural în momentele în care dăm totul, iar creația pasiunii, locul de unde izvorăște e de fapt punctul, momentul în care noi oferim totul. Pasiunea presupune să știm să dăm totul.
Dar cum dăm totul?
E un proces de învățare asemănător cu celelalte, la fel ca orice alt proces. Esențial în toate activitățile pe care noi le facem e să știm să consumăm totul în prezent, să fim în prezent. Dacă ne aflăm acolo, în prezent, ne concentrăm pe tot ceea ce facem.
La începutul procesului, este normal ca noi să fim atenți la proces, la încercarea de a rămâne în prezent, dar, după ce învățăm, concentrarea se va duce dinspre încercarea de a rămâne în prezent înspre ceea ce facem.
Asta e manifestarea sinelui, manifestarea sinelui suprem, a vieții, e modul simplu în care noi oferim ceea ce avem în noi. Sinele se contopește cu tot ceea ce facem noi, devin același lucru, e drumul natural, nelimitat către noi înșine.
Indiferent de situație, dacă reușești să te conectezi cu sinele tău, să-ți centrezi atenția către prezent, către ceea ce faci, să te oferi pe deplin, nestingherit, atunci cu siguranță regretele nu se vor mai naște dinăuntrul tău și nici nu ți se vor mai așeza pe inimă și vor rămâne statornice și lipsite de speranță acolo, până la finalul vieții tale.
Regretele dispar atunci când, spre finalul zilelor tale, ești capabil să spui că ai avut o viață minunată, că ai putut să înveți să dai totul, că ai oferit mereu totul indiferent de context, indiferent de împrejurare, conectandu-te cu tine.
Făcând toate astea, să realizezi că ești împlinit și că, de fapt, aici îți doreai să ajungi, ai atins cu inima locul pe care îl visai și la care îți doreai să ajungi, cel al sinelui, al propriei conștientizări. Căci eu cred că noi toți ne aflăm aici cu un singur scop: să ne împlinim.
