Ce efecte au cuvintele nepotrivite adresate copiilor: bleg, nesimțit, tâmpit, idiot, prost și altele?

Picture of Florin Alexandru

Florin Alexandru

Sunt analist comportamental și autor de bestseller, specializat în inteligență emoțională, analiza credibilității, recunoașterea expresiilor faciale (Facial Action Coding System), singurul român acreditat de Paul Ekman International.

Despre mine

Distribuie articolul

Distribuie pe Facebook
Distribuie pe LinkedIn
Trimite pe Whatsapp

Ca în alte dăți de până acum, aș vrea să aduc în discuție un subiect important, și anume programarea parentală, pe care noi, ca părinți, o facem deseori (conștient sau inconștient).

Din nefericire, aud deseori în conversațiile dintre părinți și copii niște cuvinte pe care și eu le-am auzit, la rândul meu, când eram copil. Cred că nu mi-au fost adresate doar mie, ci cu siguranță și întreaga mea generație s-a întâlnit, măcar o dată, cu un cuvânt de tipul celor despre care vă voi scrie astăzi. 

Părinții noștri n-au realizat și nici nu au înțeles, la acel timp, cât de dăunătoare sunt cuvintele nepotrivite pentru un copil. Ei nu au conștientizat în ce măsură pot acestea să ne influențeze viața.

Iar primul pas pe care îl putem face pentru a înțelege care sunt efectele lor pe termen lung este, mai întâi de toate, să conștientizăm că există niște efecte și să realizăm care sunt acestea, să observăm cum se manifestă ele, de ce se manifestă în acel mod și cum, adulți fiind, purtăm în noi rămășițele acelor cuvinte adresate de către părinți.

Cuvintele nepotrivite…

Vă sună cunoscute cuvintele precum „bleg”, „prost”, „idiot”? Eu cred că da. Sunt cuvinte pe care le-am auzit, oricât de mult am încerca să negăm realitatea sau să ne ascundem în spatele unor propoziții precum „La mine în familie nu s-a întâmplat așa ceva!”. 

Adevărul este însă că… în majoritatea familiilor s-a întâmplat asta în perioada în care noi eram copii. Sunt cuvinte dure. Sunt dureroase. Le acceptăm cu greu, amintirea lor probabil ne sperie, poate că încă le auzim în mințile noastre și încercăm să le gonim. Ele destabilizează încrederea în propria persoană, îl determină pe copil să nu mai fie încrezător în forțele lui proprii. 

Ca ființe umane, avem intenții conștiente și inconștiente care pleacă atât din partea conștientă, cât și din partea subconștientă a minții noastre. Ce credeți că se întâmplă în momentul în care ele pleacă? Se încarcă cu o emoție care nu face altceva decât să genereze un gând.

Gândul, la rândul lui, generează și el o altă emoție. Iar el se formează în urma unui fond lexical, mai precis – un număr de cuvinte care sunt bine ancorate în subconștientul nostru. Iar dansul emoție-gând, gând-emoție generează o acțiune. Dacă se repetă des, acțiunea devine nu altceva decât un obicei. Iar obiceiul ce face? „Naște” un program comportamental, program care se așază în subconștientul nostru.

Din locul acela numit subconștient pleacă alte intenții, ele, la rândul lor, generează o emoție, emoția – naște un gând și gândul respectiv, ca să se formeze, are nevoie de cuvinte din fondul lexical. Își ia cuvintele de care are nevoie, generează acțiunea și astfel se creează o buclă, aceasta repetându-se din nou și din nou. 

Deci, până la urmă, ce e fondul lexical? El reprezintă totalitatea cuvintelor pe care le utilizăm în momentul în care noi comunicăm. Cu adevărat relevant în tot acest fond lexical e dialogul interior pe care îl purtăm cu noi înșine, dialog pe care îl avem cu toții în mintea noastră.

Ce cuvinte folosim în cadrul acestui dialog? Așa cum și la școală am învățat să adăugăm, în cadrul compunerilor, secvențe de dialog utilizând diferite cuvinte, și în cazul dialogului interior se întâmplă la fel: toți acei termeni pe care îi folosim provin din ceea ce am învățat. 

De unde am învățat acele cuvinte? Cu siguranță, din familie. Dar cum le-am învățat, totuși? Simplu: din comunicarea directă cu membrii familiei. Mai bine zis, în momentul în care purtăm un dialog interior, inevitabil folosim aceleași cuvinte ca acelea pe care le-am auzit la părinții noștri.

Dacă acele cuvinte sunt de tipul „ești inteligent”, „ești deștept”, „ești un om bun”, „ești minunat” – evident și față de noi înșine ne vom raporta tot în acest fel. În schimb, dacă vom auzi cuvinte precum „ești proastă/prost”, „nu ești bun de nimic” etc., și noi vom folosi aceste cuvinte.

Așadar, folosim exact aceleași cuvinte care ne-au fost repetate și nouă de către părinți. Pentru că pe acestea ni le amintim cel mai clar, ele fiind utilizate cel mai des.

Vă propun un exercițiu scurt și simplu. Gândiți-vă că am vârsta de nouă ani, la fel și voi, și tocmai îmi fac tema. La un moment dat, constat că greșesc. Iar mama vine și mă apostrofează, numindu-mă „bleg” și spunându-mi că sunt incapabil să-mi fac o simplă temă, pe un ton nervos sau fiind dezamăgită de mine.

Ce se va întâmpla în momentul în care voi greși din nou, poate într-un alt context? Mă voi numi bleg și mă voi considera incapabil, iar încrederea în propriile mele forțe va fi cu siguranță diminuată sau chiar absentă cu desăvârșire.

Astfel se întâmplă și când alegem să ne adresăm copiilor noștri în acest mod. Eu nu am încredere în mine când greșesc la tema respectivă, iar copilul meu va perpetua același comportament dacă și eu aleg să mă comport cu el la fel cum s-au comportat părinții mei atunci când eram mic. 

Situații în care se etichetează prin cuvintele nepotrivite

De asemenea, să ne gândim la situația în care copiii noștri au un conflict la școală. În urma conflictului, fiul meu se gândește „Uite, n-am fost suficient de inteligent, nu i-am spus acelui băiat/acelei fete ceea ce trebuia să-i zic, adică am fost bleg/prost”.

În dialogul lui interior, acestea sunt cuvintele pe care el le rulează, ceea ce înseamnă că subconștientul, în momentul în care naște o reacție inconștientă, nu știe dacă acel cuvânt e pozitiv sau negativ.

Pe scurt, în momentul în care generează intenția și declanșează emoția, el preia din programele comportamentale, fără a distinge între un cuvânt pozitiv și unul negativ.

Astfel, va lua cuvintele precum „bleg”, „prost” ca fiind cuvinte bune, emoția generată se va traduce prin neîncredere sau îngrijorare, ea va căuta niște cuvinte în fondul lexical pe care automat le va găsi în subconștient. Și-atunci va crea un gând care va începe cu „Eu sunt prost”, „Eu sunt bleg”, „Eu sunt incapabil”.

Gândiți-vă la o altă situație: fiul meu e la școală, iar el nu înțelege ceea ce îi explică profesoara. De ce nu înțelege? Probabil pentru că are un alt tipar de învățare, diferit de cel al profesoarei. Ea, să zicem, scrie pe tabla întreaga lecție, redă vizual informația, dar și auditiv, pentru că explică tot ceea ce scrie. Iar fiul meu, în schimb, este kinestezic, el are nevoie să-și structureze informația scriind în caiet.

Conștientizând că nu înțelege, acesta crede despre el că este bleg, că este prost, iar în momentul în care el ajunge să gândească aceste lucruri despre el, nu mai încearcă, nu-și mai dă ocazia să învețe. 

În felul acesta funcționează programarea parentală: punem în spatele propriilor noștri copii lucruri pe care ei nu le pot duce, care depășesc capacitatea lor de înțelegere, iar astfel se nasc complexe de inferioritate.

Așa apar oamenii care nu sunt în stare să se susțină pe ei înșiși, oamenii lipsiți de încredere în propriile lor forțe, oamenii care se victimizează.

Ei ajung într-un punct în adolescență în care sunt întrebați ce au de gând să facă în viitor. Și-atunci în mințile lor se va naște un mare semn de întrebare, gândindu-se cum se vor descurca în această lume dacă sunt incapabili și blegi, ce vor face cu viața lor.

Va apărea inevitabil îngrijorarea și-și vor spune: „Eu nu vreau să mă fac doctor sau avocat, nu o să pot salva vieți, ci vreau să fiu doar un simplu muncitor”.

Deci, dacă noi, ca părinți, nu conștientizăm greutatea cuvintelor pe care le adresăm și nici impactul lor, iar, de asemenea, nu înțelegem efectul acestora pe termen lung, nu facem decât să le tăiem aripile propriilor noștri copii.

Este modul simplu în care subconștientul exprimă ceea ce aude și-l transformă în dialogul interior, în modul în care un copil alege să vorbească zi de zi cu el însuși. De aceea, e atât de important să alegem cu grijă ce cuvinte folosim față de ei.

Totodată, la fel de importantă e și poziționarea față de aceștia: dacă vom vorbi cu ei de la egal la egal sau dacă ne vom considera superiori lor fiind mai mari, mai înalți, mai „pregătiți”.

Cu siguranță, oricât de puțină iubire avem înăuntrul nostru și oricât de tare am fost răniți la rândul nostru cât am fost copii, dacă vom ajunge să conștientizăm efectul acestor cuvinte și vom alege ce dăm mai departe, îi putem învăța pe copii cum să se iubească pe ei înșiși, fără să repete tiparul după care noi am fost crescuți.

Sper ca într-o bună zi niciun părinte să nu mai taie aripile copiilor, fiindcă au nevoie de ele ca să poată zbura mai departe decât noi înșine am reușit, la rândul nostru.

Învață și tu cum să nu mai folosești cuvinte nepotrivite în relația cu copilul tău. Copilul tău este un geniu! Tocmai de aceea am dezvoltat un program prin care îți arăt cum poți să fii și tu! 

Inspiră-ți copilul să își dea voie să fie ceea ce este! Educă prin exemplu!

Programul Geniu

florinalexandru.ro/geniu

Picture of Florin Alexandru

Florin Alexandru

Sunt analist comportamental și autor de bestseller, specializat în inteligență emoțională, analiza credibilității, recunoașterea expresiilor faciale (Facial Action Coding System), singurul român acreditat de Paul Ekman International.

Despre mine
Distribuie pe Facebook
Distribuie pe LinkedIn
Trimite pe Whatsapp

Nu rata următorul articol!

Abonează-te la newsletterul de blog.

Explorează și alte subiecte similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *