De ce nu ne ascultă copiii?

Florin Alexandru

Florin Alexandru

Sunt analist comportamental și autor de bestseller, specializat în inteligență emoțională, analiza credibilității, recunoașterea expresiilor faciale (Facial Action Coding System), singurul român acreditat de Paul Ekman International.

Despre mine

Distribuie articolul

Share on facebook
Distribuie pe Facebook
Share on linkedin
Distribuie pe LinkedIn
Share on whatsapp
Trimite pe Whatsapp

Astăzi vreau să-ți vorbesc despre ascultare, dar nu despre orice fel de ascultare, ci despre aceea a propriilor noștri copii.

Ca părinți, majoritatea considerăm că este foarte important să fim ascultați de către copii.

Dar de ce credem că acest lucru este esențial?

Pentru că a ne ocupa în liniște de viitorul lor, fără prea mult zbucium și probleme neașteptate, presupune să fim ascultați de ei. Dacă al nostru copil ne ascultă, eu, ca părinte, pot să-i redirecționez comportamentul, pot să-l modelez în funcție de cum cred și cum îmi doresc să fie.

Asta înseamnă că eu am nevoie să fiu în control. Să simt cum dețin controlul. Iar controlul pe care îl manifest se presupune că îl trimit în direcția lui, pentru a-l ajuta, sau a ei, pentru a o ajuta să-și împlinească viața, să realizeze și să obțină ceva, să fie fericit(ă), să nu sufere așa cum noi, ca părinți, am suferit, să nu trăiască aceleași dureri și să întâmpine aceleași probleme ca noi. Iar cel mai adesea, acesta este unul dintre modele pe care le luăm în considerare noi, ca părinți.

Totuși, de ce nu ne ascultă? De ce vrem să ne asculte?

Pentru că ne dorim să le influențăm comportamentul atunci când observăm că au o purtare nepotrivită, când considerăm că felul în care se comportă le dăunează, că vor suferi sau se vor poziționa greșit, făcând greșeli în ceea ce ce privește felul în care ei se raportează la școală, la relațiile cu ceilalți.

Un alt motiv pentru care ne dorim ascultarea copiilor noștri este că pur și simplu avem adâncită în noi dorința ca nimeni să nu influențeze traiectoria lor în locul nostru.

Evident că există și cealaltă extremă. Prima extremă ar fi cea în care copilul e ascultător, nu ne iese din cuvânt și procedează exact așa cum îl îndrumă părintele.

Acești copii sunt numiți drept „cuminți”, doar că sunt prea cuminți și asta nu e un lucru natural al firii lor, nu e absolut normal să fie astfel, fiindcă această cumințenie poate fi tradusă și prin obediență, ceea ce naște o relație negativă între părinte și copil.

Pentru că având un copil supus, prea ascultător, nu-i permitem să-și dovedească și să își exprime personalitatea, să învețe lucruri noi.

A fi obedient înseamnă că nu experimentează, nu vede, nu învață lucruri noi.

Florin Alexandru

Florin Alexandru

Sunt analist comportamental și autor de bestseller, specializat în inteligență emoțională, analiza credibilității, recunoașterea expresiilor faciale (Facial Action Coding System), singurul român acreditat de Paul Ekman International.

Despre mine
Share on facebook
Distribuie pe Facebook
Share on linkedin
Distribuie pe LinkedIn
Share on whatsapp
Trimite pe Whatsapp

Nu rata următorul articol!

Abonează-te la newsletterul de blog.

Explorează și alte subiecte similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

×