Oameni minunați, mi-am zis că ar trebui să vă scriu despre un subiect sensibil astăzi, pentru că, cu toate că vorbim adesea despre el, e necesar să îl reluăm și să îl explicăm. Mulți oameni nu înțeleg de ce, cum și în ce fel se manifestă invidia.
Mi se pare incredibil, pentru că, odată ce îți înțelegi emoțiile, odată ce pricepi felul în care funcționează și cum se manifestă, pur și simplu vei face astfel încât invidia să nu existe. Invidia e o emoție care poate fi și trăire, și stare, ce se manifestă direct și clar. Ea presupune că, în modul în care suntem invidioși, ne credem superiori celorlalte persoane și, când nu reușim să dovedim asta, se stârnește invidia, o emoție ce nu ne dă voie să ne exprimăm și generează frustrare în corpul nostru, o durere acută de neputință.
Invidia există pentru a nu ne simți neputincioși și incapabili.
Un lucru foarte important de menționat este faptul că invidia este în zona de emoții ale unei persoane care nu este suficient de matură emoțional. O vom întâlni adesea, este arhiprezentă în societate. De ce este mereu întâlnită în societate? Pentru că acolo se promovează individualismul de cele mai multe ori, societatea aleargă spre exprimarea individuală în forma cea mai clară, totul se rezumă la plăceri livrate într-o epocă consumeristă, plăceri care, în momentul în care le simți, le trăiești, te determină să crezi că ești fericit.
De fapt, plăcerile sunt acolo pentru a umple goluri care sunt în fiecare dintre noi, goluri care reprezintă răni, dureri, neîmpliniri emoționale. Plăcerile cu care încercăm să umplem goluri sunt doar iluzii.
Așadar, invidia este o emoție, o stare trăită de o persoană imatură emoțional. Acea persoană care trăiește invidia va face tot posibilul să o ascundă, să nu se vadă că există.
Dar de unde provine invidia? Ce vom face atunci când o vom întâlni? Dar atunci când o vom trăi?
Invidia provine din educație, din frica de a nu fi îndeajuns de buni, împreună cu frica de judecată. Dacă acum ceva vreme eram mereu puși în bancă, la locul nostru, diferențiați și poziționați în concurență cu ceilalți prin intermediul sistemului de învățare din școli și prin comparațiile pe care le făceau părinții noștri, automat am preluat invidia, căci ea e efectul în mod direct al acelor vremuri.
Acele vremuri au declanșat înăuntrul nostru frica de a nu fi judecați, dorința de a fi mai buni decât ceilalți, fiindcă ne este teamă să fim mai prejos, să nu fim îndeajuns de buni, spiritul acela competitiv care nu este sănătos absolut deloc. Frica de a nu fi îndeajuns de buni a generat alte frici și, în mod direct, invidie.
Când spunem „Uite ce a făcut ăla”, „Dacă el e mai bun decât mine?”, „Dacă va reuși mai multe decât mine?” – e de fapt frica de a nu fi îndeajuns de bun, amestecată extrem de bine cu frica de judecată. Amândouă, când se exprimă, generează invidie.
Cum reacționează foarte multe persoane la invidie? Intră în concurență. Doar că modul în care concurează nu este unul direct sau constructiv, ci este unul în care concurența se manifestă pe sub uși, pe sub ferestre, este ascunsă astfel încât să nu fim prinși că simțim invidie.
Dar ce înseamnă să fim prinși că simțim invidie?
Pentru că fiecare dintre noi o simte la un moment dat.
Ce facem când o simțim? Repet: este o emoție care se manifestă când suntem imaturi emoțional. Dacă sunt matur emoțional și apare invidia, asta nu înseamnă că devin instant imatur emoțional. Ea stă acolo până ce voi conștientiza că o am. Dar cum ajung la conștientizare? Ei bine, trebuie să rămân în prezent, să observ, să aflu, nu am cum să nu o văd, voi înțelege astfel că invidia se manifestă în mod direct, iar dacă realizez că e acolo, ea dispare când ajung să îi conștientizez prezența.
O întrebare pe care o recomand celor care simt invidie din când în când este următoarea: „Oare poziționarea mea din perspectiva invidiei este corectă față de cealaltă persoană, față de mine însumi, față de Univers?”. Răspunsul lăsați-l să fie, oricare ar fi el, dar, de câte ori se întâmplă să aveți un astfel de sentiment, puneți-vă din nou întrebarea.
Asta facem, practic, când simțim invidie: ne întoarcem în prezent, observăm emoția, iar, în momentul în care o înțelegem, punem acea întrebare de mai sus.
Dar ce facem atunci când simțim invidie din partea celorlalți? De obicei, reacția noastră naturală e să intrăm în concurență și să reacționăm și noi cu invidie, se manifestă conflictul emoțional energetic deschis, dar care nu apare în plan rațional, fiindcă, rațional, avem impresia că doar noi știm ceea ce și cum simțim, că doar noi știm ceea ce gândim. Trăind cu impresia asta, nu lăsăm să se vadă, dar, dacă suntem prezenți, evident că realizăm ceea ce se petrece acolo. În mod contrar, reacția e de concurență și invidie, preluăm starea celorlalte persoane și o manifestăm.
Contează foarte mult să fim prezenți, înțelegând astfel ce anume vine din partea acelei persoane. În acel moment, putem să nu reacționăm la invidie.
E ca și cum, într-un ring de box, apare invidia care vrea să poarte o luptă cu cealaltă invidie și, în momentul în care vine să se bată, cealaltă invidie nu mai sosește. Ce se întâmplă atunci? Persoana care simte invidie o pierde, rămâne cu emoția, ajunge să o suprime, nu dispare, rămâne acolo, ceea ce ne dă de înțeles că e imatură emoțional. Astfel, poziționarea trebuie să fie corectă din punctul tău de vedere față de acea persoană.
Cu toate că o simțim, invidia e o emoție pe care o putem analiza, o putem înțelege, putem să vorbim despre ea deschis. Persoana care simte invidie consideră că nu își arată sentimentele, va face tot posibilul să ascundă acea emoție. Dar noi putem să o observăm și să ne poziționăm corect față de ea și față de emoția pe care o simte.
Vreau să mai menționez că, atunci când suntem preocupați de nemulțumire, de iritare, de îngrijorare, de invidie, de furie, de ură, toată atenția este asupra acelei emoții. Gândurile se manifestă în față, în prim plan, dar emoția e cea care se schimbă. Iar când suntem concentrați pe astfel de emoții, nu avem cum să deținem altfel de gânduri! De ce? Pentru că nu știm să avem altfel de gânduri și nu putem să înțelegem potențialul imens pe care îl avem înăuntrul nostru!
Așadar, invidia există în spatele gândurilor, e foarte trăită în societatea noastră.
De asemenea, ar trebui să mai menționez un lucru: multe persoane fac confuzia între invidie ca un fel de combustibil pentru motivație și ceea ne dorim cu adevărat. Multe persoane reacționează din invidie, fiindcă ei consideră că în felul acesta își declanșează motivația, dar e vorba doar de ambiție aici pe termen scurt. Ambiția ține doar atâta vreme cât ești concentrat asupra acesteia, iar, la un moment dat, se termină pentru că este susținută de mintea rațională. Ambiția este efectul invidiei, al minții.
Iar mintea nu poate fi focusată mereu, așadar ambiția dispare foarte ușor. Motivația nu se construiește cu invidie, e o iluzie doar!
Cu toate că tindem să credem că ambiția e un efect pozitiv al invidiei, ne vom da seama că e o mare diferență între ambiție și motivație.
Fiindcă motivația este „de ce-ul nostru”, al fiecăruia dintre noi. Se poate manifesta din intenții conștiente, astfel încât să nu influențeze binele oricărei ființe din Univers. Dacă binele oricărei ființe nu este periclitat, se construiește motivația intrinsecă, ceva ce izvorăște din noi și e dincolo de rațional, dincolo de minte, motivația care te determină să ajungi acolo unde nutrești, susținând energia în direcția respectivă prin tot felul de asocieri, cum ar fi cu Dumnezeu, cu sinele nostru interior. Motivația se conectează la noi înșine și la Dumnezeu.
În plus, invidia dăunează în mod clar corpului fizic și, din punctul meu de vedere, invidia poate fi vindecată doar cu poziționarea noastră pe deplin în prezent!
Așadar, rămâneți în prezent, concentrați-vă asupra emoțiilor pe care le simțiți și conștientizați-le!