„Te urăsc!” – de ce ne spun copiii uneori astfel de cuvinte?

Florin Alexandru

Florin Alexandru

Sunt analist comportamental și autor de bestseller, specializat în inteligență emoțională, analiza credibilității, recunoașterea expresiilor faciale (Facial Action Coding System), singurul român acreditat de Paul Ekman International.

Despre mine

Distribuie articolul

Share on facebook
Distribuie pe Facebook
Share on linkedin
Distribuie pe LinkedIn
Share on whatsapp
Trimite pe Whatsapp

Dragi părinți, vreau să vă vorbesc astăzi despre ceva ce ni se întâmplă tuturor – momentele acelea în care copilul spune „te urăsc, mami” sau „te urăsc, tati” – clipe în care noi suntem uimiți, nu ne vine să credem, nu înțelegem ce se petrece și cum de nouă, fix nouă ni se întâmplă asta, când îi iubim atât de mult…

Motivele pentru care se întâmplă asta sunt mai multe, despre ele vă voi scrie în cele ce urmează, precum și despre ceea ce e acolo, în spatele acestor cuvinte.

Copiii ajung să spună aceste cuvinte pentru că starea lor emoțională e foarte intensă.

Când trăiesc emoțiile la o asemenea intensitate, ei nu știu cum să le perceapă, să le ascundă sau să le scoată la suprafață. Le este greu să accepte că nu întotdeauna lucrurile se petrec exact așa cum își doresc ei.

Care sunt cauzele acestui comportament?

Prima ar fi neacceptarea emoțiilor

Acest lucru se întâmplă deseori, pentru că toți copiii au nevoie să învețe să-și accepte emoțiile, ei nu știu cum să o facă, li se par copleșitoare și neînțelese. E bine ca, cu cât înaintează în vârstă, să nu avem așteptări gândindu-ne că nu o să se mai întâmple acest lucru, pentru că, cu cât cresc, revine aceeași nevoie de a învăța să-și accepte emoțiile. Pe scurt, alte situații de viață, alte experiențe și provocări presupun alte momente în care au nevoie să învețe să-și accepte emoțiile.

Dacă privim mai bine în jur, vom observa cum mai ales preadolescenții folosesc deseori „te urăsc”, deci inevitabil copiii vor auzi măcar de undeva această vorbă. Sau se întâmplă ca părinții să folosească această sintagmă. Dar e necesar, ca părinți, să nu folosim aceste cuvinte, fiindcă nu transmitem niciecum emoții pozitive.

Deci o altă cauză e faptul că aud în diferite locuri și contexte „te urăsc”, așadar învață și ei să-l folosească.

Conflictul cu părintele reprezintă și el, la rândul său, o altă cauză. Copiii construiesc acest conflict cu părinții pentru că au o nevoie acută de a învăța cum, în ce fel să socializeze cu ceilalți. Iar ceva din interioriul lor îi determine să creeze conflictul, astfel încât, de cele mai multe ori, copilul caută slăbiciuni în modul în care negociază și comunică cu părintele.

Dacă există acest conflict, ca părinți avem menirea să acceptăm neacceptarea lor, să încercăm să înțelegem modul în care ei refuză să accepte o anumită situație pe care noi le-o propunem.

Dar cum se manifestă această neacceptare a emoțiilor la ei?

Ei bine, evident că prin clasicul tantrum, o criză de furie care se manifestă prin țipete, prin urlete. Sunt normale, fiindcă un copil habar nu are cum să-și accepte emoțiile.

Apoi, resping absolut totul. În momentul în care avem o criză de furie puternică, se spune pe RMN că se albește pur și simplu creierul și că în acel moment nu mai există gândire rațională, copilul nu mai înțelege ce și de ce i se întâmplă. Doar emoția pune stăpânire pe copil și se manifestă sub formă de tantrum.

Trebuie specificat că furia apare în clipa în care cineva nu-și poate îndeplini obiectivul, ceva stă în calea realizării țelului propus și atunci se naște furia. Evident, înainte de furie mai sunt și alte emoții în spate, dar furia este, atât la adulți, cât și la copii, incapacitatea de a ajunge la obiectivul propus.

E important să nu-i oferim copilului lucrul la care râvnește atunci când e furios, pentru că îi vom transmite mesajul că atunci când se va înfuria, va primi ceea ce-și dorește. Iar copilul va înțelege că, pentru a obține ceva, trebuie să se înfurie.

Un alt lucru care se petrece e o anumită agresivitate – de exemplu, la copiii de până în opt ani, își împing părinții, trântesc câte un lucru pentru că astfel se manifestă furia. De obicei noi, părinții, reacționăm la astfel de crize. Dar eu recomand să nu o facem, ci să mergem mai departe și să căutăm soluția.

Soluția chiar e simplă! Căci, atunci când se întâmplă o criză de furie, e foarte important să facem o pauză. Timp de un minut să nu vorbim deloc cu el sau cu ea. Să fim prezenți, dar să nu vorbim, să spunem: „Acum nu vom mai vorbi, vom tace, după vom continua discuția”.

În astfel de momente, orice am vorbi cu copiii și orice le-am explica, ei oricum nu ar înțelege. Așadar, e de preferat pauza.

Mai apoi, dacă după acel minut considerăm că este în regulă să vorbim, nu începem dintr-odată să aflăm de ce și cum s-a întâmplat.

Recomand o respirație conștientă, încercăm să îl ajutăm să respire, să îl învățăm cum să o facă prin puterea exemplului.

Apoi, e indicat să discutăm deschis starea lui sau a ei de furie, dar fără reproșuri. Pentru că, dacă va observa că este înțeles, copilul se va calma.

Orice copil își dorește să fie înțeles, să-i fie acceptate problemele și emoțiile.

Iar dacă noi empatizăm și lăsăm lucrurile așa cum pune copilul problema, fără a-i reproșa, copilul va fi mai deschis, mai dornic să coopereze.

Ca părinți, este necesar să acceptăm neacceptarea copilului. Să înțelegem și să acceptăm că există astfel de situații, că al nostru copil trece prin ele.

Chiar dacă nu suntem de acord cu el și suntem obosiți, e chiar în regulă dacă învățăm să acceptăm astfel lucrurile, pentru că, la urma urmei, e parte din procesul natural, firesc al copilului de a învăța cum să-și accepte propriile emoții.

E important să încercăm să construim modul în care aceste crize de furie să nu mai existe, să dispară din vocabularul copilului cuvintele precum „te urăsc”. Consider că, pentru a anula furia, e bine să-i învățăm să practice recunoștința.

Cum să practice recunoștința?

Seara, înainte de culcare, după poveste, întrebați-vă copilul pentru ce este recunoscător astăzi, ce l-a făcut fericit și mulțumit în ziua ce tocmai a trecut.

Acest obicei, practicat seară de seară, se învață. E foarte bine dacă și noi, ca părinți, practicăm acest joc și vorbim despre lucrurile pentru care suntem recunoscători. Dacă suntem consecvenți cu acest obicei, pe termen lung nu vor mai apărea crizele de furie, fiindcă se naște o stare de echilibru natural.

S-a făcut un studiu referitor la acest mod de a practica recunoștința – Jeffrey Froh, de la Universitatea Hofstra din New York, a făcut acest studiu pe 1.035 de elevi, iar ceea ce s-a demonstrat, în urma practicării acestui exercițiu, e că s-au înregistrat mai multe emoții pozitive, copiii au învățat să fie optimiști și să-și atingă mult mai ușor scopurile.

Și noi, ca părinți, avem nevoie să ne atingem obiectivele, iar dacă mai avem anumite obiective neîndeplinite… acest aspect cu siguranță ne influențează mult. Iar copiii noștri chiar au nevoie să-și atingă obiectivele!

Recunoștința, în ceea ce privește dezvoltarea inteligenței emoțională, e unul dintre cele mai importante exerciții.

O recomand atât pentru părinți cât și pentru copii, avem cu toții nevoie să învățăm să fim recunoscători și să înțelegem că viața e minunată și că are atâtea momente frumoase și de neuitat pentru care merită să mulțumim Universului!

Florin Alexandru

Florin Alexandru

Sunt analist comportamental și autor de bestseller, specializat în inteligență emoțională, analiza credibilității, recunoașterea expresiilor faciale (Facial Action Coding System), singurul român acreditat de Paul Ekman International.

Despre mine
Share on facebook
Distribuie pe Facebook
Share on linkedin
Distribuie pe LinkedIn
Share on whatsapp
Trimite pe Whatsapp

Nu rata următorul articol!

Abonează-te la newsletterul de blog.

Explorează și alte subiecte similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

×