Cum să îi învățăm pe copii să facă diferența între încercare și greșeală?

Florin Alexandru

Florin Alexandru

Sunt analist comportamental și autor de bestseller, specializat în inteligență emoțională, analiza credibilității, recunoașterea expresiilor faciale (Facial Action Coding System), singurul român acreditat de Paul Ekman International.

Despre mine

Distribuie articolul

Share on facebook
Distribuie pe Facebook
Share on linkedin
Distribuie pe LinkedIn
Share on whatsapp
Trimite pe Whatsapp

Dragi părinți, vă scriu astăzi despre un subiect important, și anume faptul că trebuie să ne învățăm copiii să facă diferența dintre greșeală și încercare.

De foarte multe ori, punem mai mult accent pe greșeală, iar copilul ajunge să se simtă neînțeles, judecat de propriii părinți, iar atunci, inconștient, se îndepărtează de noi. Greșeala e felul în care putem privi întreaga poveste, dar ceea ce construiește cu adevărat personalitatea copilului astfel încât el să fie dornic să încerce din nou și din nou, în mod repetat, astfel încât să-și aleagă drumul spre împlinire, să decidă care e direcția potrivită pentru el, e încercarea. 

 A reuși, a obține ceea ce ne dorim, ține strict de capacitatea de a încerca din nou și din nou. Nu avem nevoie să știm felurite abilități excepționale. E necesar, însă, să avem încredere în noi și să încercăm în mod repetat. Succesul nu constă în a reuși din prima, nici în a vedea greșeala, ci constă în capacitatea noastră de a repeta acțiunea, de a încerca.

Ca părinți, nu avem o direcție clară în ceea ce privește educația copilului și nu numai. Nu avem siguranța că vom reuși din prima. Dar, totuși, avem siguranța că întotdeauna vom reuși dacă vom învăța din încercările și din greșelile noastre. Învățând din eșecuri, vom înțelege că în felul acesta vom ajunge la rezultatul spre care aspirăm.

Așadar, e foarte important să dăm frâu liber dorinței de a încerca, de a persevera și să înțelegem că greșeala există, dar nu e atât de importantă. Ar trebui să le spunem copiilor noștri că e important să încerce, să fie dornici să repete din nou și din nou, în loc să se concentreze pe greșeală. Greșeala nu există. Există doar încercările noastre repetate de a reuși, iar atunci când o scoatem în evidență, nu facem decât să tăiem aripile, pornirile, avalanșa de încredere și de speranță pe care o are cineva când vrea să încerce. 

Diferența dintre mine, ca persoană, atunci când reușesc – de exemplu, ca părinți, atunci când încercăm să facem diferite lucruri constructive în procesul educației și procesul că am greșit este imensă. Conștientizăm că încercăm să le oferim copiilor noștri tot ce e mai bun. Dar cum ar fi să vină cineva care ne va spune: „Ai greșit!”? 

Așadar, ar trebui să ne concentrăm infinit mai mult pe capacitatea noastră de a încerca decât pe greșeala propriu-zisă.

Vă propun un lucru: vă invit să faceți un exercițiu extrem de bun și de plăcut!

Se numește „ședința de familie” și nu este nimic altceva decât o ședință între părinți și copii (copii care au vârsta mai mare de 6 ani). Capacitatea lor de implicare până în 6 ani este subiectivă, ei nu prea știu să accepte anumite lucruri și în respectiva ședință de familie nu vor lua în considerare părerile celorlalți. 

În aceste ședințe de familie avem o oportunitate imensă de a-i face pe copii să conștientizeze diferența dintre încercare și greșeală. De ce spun asta?

Pentru că e un beneficiu extrem de mare în momentul în care avem obiective comune de familie. Când avem obiective comune, conștientizăm că avem ceva de îndeplinit cu toții, nu numai mama și tatăl, ci și copiii inclusiv. E ca la muncă, așa ca atunci când avem un proiect de făcut și trebuie să-l luăm de la început și să-l ducem până la final, indiferent de rezultatul din urmă. 

În felul acesta putem proceda și acasă. Și alături de copiii noștri putem avea diverse proiecte. De exemplu, să dezvoltăm inteligența emoțională, să învățăm abilități noi. Pe scurt, creăm obiective de familie sau obiective pentru fiecare membru în parte.

 

Ce se întâmplă în momentul în care creăm obiective comune?

Copilul se va simți egal cu noi și va fi încurajat să încerce, va dori să aibă rezultate care să fie la aceeași înălțime ca a părinților. Apoi, copilul simte că el contribuie la obiectivul comun al familiei, implicit fiind o metodă de responsabilizare. 

Dacă se întâmplă să nu avem copii responsabili, asta e și pentru că, uneori, nu îi implicăm în astfel de sarcini, nu le stabilim diferite obiective. Obiectivele îi vor determina pe copii să își dorească să contribuie, se va naște înăuntrul lor motivația care îi va încuraja.

În ședințele de familie suntem vulnerabili și e extrem de în regulă asta. Ca părinți, e bine să nu ne ascundem vulnerabilitatea, să vorbim despre provocările pe care le are fiecare în parte, poziția în care se află.

În momentul în care copilul observă că părintele e vulnerabil, atunci se naște puterea exemplului. Copilul va învăța că este normal să ne exprimăm emoțiile, să le arătăm, să nu le ascundem. La fel de normal este să ne comportăm natural și să fim conștienți de faptul că nu întotdeauna vom reuși, iar atunci va trebui să căutăm altfel de soluții. 

Astfel, copilul va înțelege că nu e vorba că suntem super-eroi, că e firesc ca și noi să nu reușim.

Toată ședința aceasta se face într-o zonă de încredere.

Ce presupune asta?

Faptul că în acel mediu și acel context, nu apare deloc judecata, ședința ne învață să avem încredere unul în celălalt și se formează echipa. Părinții și copiii înțeleg că ei sunt o echipă, iar copilul se simte protejat, curajos să se deschidă, să vorbească, înțelege că nu e nevoie să se detașeze sau să aibă secrete față de părinți. Din punctul meu de vedere, echipa și încrederea care se naște în cadrul ei sunt foarte importante.

Apoi, avem clar ocazia să le arătăm copiilor că și pentru noi, părinții, în procesul de educație nu facem decât să încercăm. Putem să facem și un joc interesant: schimb de roluri – copilul să fie părinte, părintele – copil și să observăm cum ar proceda copilul într-o anumită situație dată. E un mod în care copilul are șansa să vadă cum e să fii părinte pentru scurt timp, privește prin ochii părintelui și învață cum să empatizeze, cum să se poziționeze.

Carol Dweck, profesor la Universitatea Stanford, a făcut un studiu în care se vede clar felul în care părinții relaționează cu copiii. Ce a făcut? A luat 300 de elevi din clasa a V-a, din New York, și au fost provocați la un test extrem de dificil, pentru clasa a VIII-a. Dintre ei, câțiva au fost lăudați pentru inteligența lor, iar ceilalți au fost lăudați pentru efortul pe care l-au depus.

Cei care au fost lăudați pentru efortul depus, au muncit foarte mult, chiar dacă au făcut multe greșeli, inteligența lor a crescut nu cu un procent mic, ci cu 30%. 

Dacă mai sunt părinți care cred că inteligența este fixă… Să știți că asta e doar un mit, inteligența poate fi crescută, mai ales cea cognitivă, ea poate fi ușor măsurată, cu toate că nu relevă, din punctul meu de vedere, capacitatea unui om.

Ce s-a întâmplat cu copiii care au fost lăudați că sunt deștepți? Pentru că greșelile lor au fost percepute ca un semn al eșecului, inteligența lor a scăzut cu 20%, ceea ce demonstrează că, în esență, nu este important faptul că suntem etichetați că adjective precum „inteligent”, „deștept”. De fapt, contează să fi fost încurajat efortul nostru, capacitatea noastră de a încerca în mod repetat, de a fi perseverenți, de a nu ne da bătuți.

Toți copiii au un potențial imens pe care și-l pot exprima, dar noi, ca părinți, avem menirea să le construim mediul propice și aripile pentru zbor! Pentru că mediul e secretul care îl determină pe om să reușească sau nu în viață, iar în cadrul mediului e necesar să punem accent pe faptul că încercarea e cea care contează și nu greșeala.

Încercarea ne încurajează, ne oferă încredere, pe când greșeala ne taie aripile, ne distruge încrederea, ne determină să renunțăm. E important să conștientizăm atât noi, ca părinți, aceste lucruri, iar apoi să le canalizăm și spre copiii noștri, să-i învățăm că greșeala e distructivă și nu ne ajută, iar încercarea ne ambiționează și ne determină să reușim! 

 

Florin Alexandru

Florin Alexandru

Sunt analist comportamental și autor de bestseller, specializat în inteligență emoțională, analiza credibilității, recunoașterea expresiilor faciale (Facial Action Coding System), singurul român acreditat de Paul Ekman International.

Despre mine
Share on facebook
Distribuie pe Facebook
Share on linkedin
Distribuie pe LinkedIn
Share on whatsapp
Trimite pe Whatsapp

Nu rata următorul articol!

Abonează-te la newsletterul de blog.

Explorează și alte subiecte similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

×