98% din oamenii ce trăiesc în mediul urban sunt stresați

Știai că 98% din oamenii ce trăiesc în mediul urban sunt stresați în viața de zi cu zi? (conform unui studiu realizat de Ipsos în nov. 2018)

În următoarele rânduri o să-ți povestesc despre cum era aproape să mă doboare stresul și ce am făcut să ies din groapa aproape fără fund în care am ajuns din cauza lui.

Acum ceva vreme eram prins într-un cerc vicios de neînțeles.

Eram atât de prins de viața care nici măcar nu era a mea încât tot haosul din jurul meu era imposibil de observat pentru că eu eram haosul.

Ce era acest haos? Din ce era făcut? Cine îl construia și întreținea?

Nu înțelegeam toate elementele și asta mă frustra incredibil de tare și nu reușeam să înțeleg ce anume mă trăgea în acest haos din nou și din nou.

Acum să intru în profunzimea situației, eram acasă cu Alex, fiul meu de 3 ani(la acea vreme) și stăteam amândoi în living, fiecare făcea câte ceva.

Alex se juca pe covor cu un trenuleț imaginar și era tare fericit, eu stăteam pe canapea și mă uitam la televizor, la știri mai exact.

Vedeam tot ce se întâmplă acolo, dar eram obosit, extenuat și cu toate că mă uitam la TV, nu înțelegeam ce se întâmplă acolo.

Pur și simplu se uita televizorul la mine pentru că eu nu îl mai vedeam.
Eram obosit, stresat, nemulțumit, prins în ceva ce nu mă reprezenta.

Parca trăiam viața altcuiva.

Din când în când, Alex se uita după privirea mea și căuta să vorbească cu mine, să mă aducă în lumea lui, dar vedea că nu are cu cine și se întorcea la ale lui, la joaca lui.

Eu mă gândeam la ce o să fac peste câteva zile când va trebui să plătesc rata la casă și eram depășit de situație pentru că nu mi-au ieșit lucrurile, așa că mă simțeam neputincios, frustrat, supărat și peste toate acestea știam că trebuia să vina mama lui Alex acasă și urma să îi spun că nu am banii pentru rată și desigur că urma o situație total neplăcută.

Mă simtetam mic și nesemnificativ.

Iar această stare o aveam de la niste bani pe care aveam să îi plătesc, mai exact o rata la o bancă, împrumut cu care am cumpărat un apartament în anul de grație 2008.

Un apartament în care locuiam cu familia și care îmi garanta o anumită poziție sociala și o siguranță imaginară pentru care trebuia să plătim rate timp de 30 de ani.

Eram stresat și în ziua aia s-a mai întâmplat ceva semnificativ, m-am simțit copleșit de tot ceea ce aveam de făcut într-o luna întreagă pentru a avea o viață liniștită.

Iar această stare m-a blocat la propriu, nu mai puteam munci, ceva în mine a spus STOP în ziua aia.

Era o zi de februarie și urma și o lună martie plină cu îndatoriri, iar eu eram obosit de atât de multe îndatoriri.

Tot ce îmi doream erau câteva zile liniștite, dar nu le aveam pentru că aveam de plată chiria, grădinița lui Alex, rata la una dintre cele două mașini și pe deasupra urma și o perioadă cu multe cheltuieli și eu eram blocat la propriu.

Mă saturasem și liniște nu aveam, așa că trebuia să reușesc cumva să trec de aceasta perioada stresanta și îmi spuneam în sinea mea:

“Îmi voi reveni și mă voi reașeza față de situație”.

Trăiam o depresie ușoară și o “duceam pe picioare” și se manifesta printr-o stare de stres pronunțată.

O grabă continuă, o neliniște constantă și mă îngrijoram din orice și pe deasupra mă așteptam ca ceva rău să se întâmple oricând.

Îți e cunoscută starea?

Bănuiesc că da, dar să reiau povestea începută.

Și în ziua aia cum stăteam pe canapea și îl simțeam pe Alex că are nevoie de mine, a venit și întrebarea pe care o tot evitam de atât de multă vreme, a fost pentru prima dată când mi-am pus această întrebare dureroasă:

Ce exemplu îi dau eu lui Alex acum?

Sunt învins și mă simt ca un ratat și nu stiu ce o să mă fac.

M-am dus în baie să plâng pentru că nu voiam să mă vadă Alex cum plâng, eram trist, supărat și depășit de viață.

Viața programată de mine a spus STOP în locul meu, parcă îmi spunea ceva de genul: uită-te la ce ai construit până acum!

Stăteam pe jos în fund sprijint de ușa de la baie, plângeam și apoi au început să curgă întrebările:

“Ce caut în viața asta?

Asta e viața pe care mi-am dorit-o?

Cum de am ajuns în situatia asta?

Ce m-a determinat să mă împovărez în halul acesta?

De ce mă simt mic și nesimnificativ?”

Era o durere puternică și cum plângeam eu acolo, simțeam cum mă eliberez, cum totul devine mai clar și mi-am dat seama că totul era greșit.

Dar, cum nu era acel moment să fie cel potrivit pentru a conștientiza ce mi se întâmplă, o aud pe mama lui Alex cum intră pe ușă acasă.

Iar eu trebuia să mă opresc pentru că nu aveam cum să îi arat că sunt slab.

Nu trebuia să îi arat că sufăr, că mă simt mic, că sunt copleșit de situație.
Doar am fost educat că bărbații nu plâng și nu au voie să cedeze vreodată.

Legat de asta stau și mă întreb de ce oare bărbații au speranța de viață mai mică comparativ cu femeile?

Pare că sunt corelate aceste idei între ele cumva.

Așa că am ieșit din baie după ce m-am spălat pe față și am reluat teatrul acela ieftin de bărbat impecabil ce nu plânge niciodată.

În sinea mea eram dezamagitt inclusiv de lipsa curajului din mine să pot spune:

“Nu mai pot! Ajunge!
Trebuie să schimb ceva în viața mea, vrei te rog să mă ajuți să o fac?”

Așa că am reluat acel sir de emoții nevăzute de mine, și desigur că ciclul s-a reluat, am luat bani de undeva, am plătit ratele, apoi am platit datoriile, apoi mă gândeam din nou ce o să mă fac când va veni din nou ziua de plată a ratelor și tot așa.

Eu eram din ce în ce mai gol, mai trist, mai dezamăgit de mine, mai lipsit de viață.

Nu mă mai plângeam și tăceam.
Mă ascundeam în ceea ce aveam de făcut.

Stresul era parte din viața de zi cu zi și nu știam cum să îl fac să dispară, să nu mai fie.

După multă vreme mi-am analizat comportamentul de atunci și am ajuns la câteva concluzii.

Am aflat că 98% din oamenii ce trăiesc în mediul urban sunt stresați în viața de zi cu zi conform unui studiu realizat de Ipsos în noiembrie 2018.

Am mai aflat că stresul îi spunea corpului meu fizic că era într-o stare de alarmă, ceea ce presupune că acest corp fizic al meu se pregătea să consume mai multă energie și se afla într-o stare de alarmă continuua.

Apoi mă adaptam la această situație, iar asta presupunea un consum mai mare de energie, așa că mă simțeam obosit fizic și psihic.

Apoi, în ultima etapă, cea în care mă aflam eu, apărea o epuziare fizică și psihică ce mă copleșea la propriu și asta m-a făcut să cedez în acel moment.

Aici apar problemele cu adevărat serioase ce țin de sănătatea fizică pentru că sistemul imunitar aproape că nu mai funcționează.

Stresul crește riscul de boli cardiace, de boli autoimune, ajută ca insomnia și depresia să se instaleze și peste toate acestea creează mediul propice pentru bolile cronice.

Ce mai face stresul?

Ne determină să atragem situațiii ce întrețin această stare, adică o îngrijorare ce se autogenereaza mai tot timpul, favorizează fricile preluate din alte situații de viață cum sunt diverși viruși ce circulă pe alte continente, prin China sau America și de care noi “ne atașăm”.

Și cel mai important lucru, nu ne dă voie să vedem ce se întâmplă cu viața noastră pentru că ne oferă o realitate falsă a ceea ce credem că suntem.

Pe scurt, ne confundăm cu acest stres.

Să iți dau un indiciu despre asta, iți spun că eu eram dependent de acest stres datorită unei frici de a nu fi îndeajuns de bun preluată din copilărie.

Mai exact aveam complexe de inferioritate și mai tot timpul trebuia să demonstrez că sunt îndeajuns de bun și asta m-a determinat să fac rate peste rate și să demonstrez tuturor cât de bun sunt și că merit.

Ceea ce presupune că stresul m-a ajutat în primă faza să demonstrez pentru că cei din jur înțelegeau că daca sunt stresat, fac și realizez lucruri.

Dar apoi a ajuns să mă facă să mă simt copleșit și să trăiesc o depresie pe picioare fară să spun cuiva că nu sunt bine pentru că asta presupunea să mă confrunt cu propria mea frica de a nu fi îndeajuns de bun și să recunosc că eșuasem.

O iluzie a minții, evident.

Iar această iluzie m-a determinat să fac credite la banca, să trăiesc o viață ce nu era a mea, să demonstrez celorlati că sunt îndeajuns de bun și că merit iubire.

Iar șirul nesfârșit de decizii proaste s-au datorat acestor complexe de inferioritate ce mă forțau zi de zi să le arăt celorlati că sunt îndeajuns de bun

Dar nu aveam de unde să stiu toate acestea pentru că eu eram prins în acest cerc vicios fară că macar să am cum să văd această iluzie a minții pentru că eu eram această iluzie și mă confundam cu ea la propriu.

Iar peste toate acestea eu susțineam capcana pentru că am fost educat să fiu bărbat, iar bărbații nu plâng și nu se dau bătuți niciodată.

O minciună gogonată.

Dar o să iți vorbesc în mailul următor cum de toate acestea s-au legat așa și o să iți dau și soluția la ce am făcut eu pentru a ieși din această capcană și de atunci până acum mi-am costruit această viață minunată.

Până atunci însă, scrie-mi un reply, dacă te-ai regăsit în povestea mea, dacă ai avut situații în care stresul te-a copleșit și ce ai făcut ca să schimbi situația(dacă ți-a ieșit).

O zi fără stres îți doresc,

Florin (care într-o altă viață a fost copleșit de stres) Alexandru