Încep prin a-ți spune că ești un om minunat. Uite, tocmai pentru că te afli aici, citind rândurile acestea, e clar că vrei să știi mai multe despre tine, despre ce simți, despre ce se petrece înăuntrul tău și în afara ta.
Și asta e incredibil de bine.
Aș vrea să vorbim astăzi despre un subiect pe care nu tot timpul îl înțelegem, dar pe care îl întâlnim recurent în viața de zi cu zi: acceptarea.
Cum învățăm să acceptăm?
Pentru că ne confruntăm deseori cu acceptarea și nu știm cum să o preluăm, de cele mai multe ori facem opusul ei și intrăm în situații care ne consumă fizic și emoțional. Asta doar pentru că nu știm să acceptăm anumite lucruri.
Întâi, nu știm să acceptăm faptul că viața e minunată și avem tendința să dăm vina pe ea, pe destin pentru toate nedreptățile care ni se întâmplă și pentru tot ceea ce trăim și e toxic și negativ. Ei bine, ca să înțelegem că viața e incredibilă așa cum este și tot ceea ce se întâmplă negativ înăuntrul nostru și în afara noastră are o cauză și ar fi incredibil să învățăm să acceptăm.
Cum facem asta?
Să acceptăm viața așa cum e, să încercăm să o înțelegem, să o iubim, să ne comportăm cu ea de parcă ar fi copilul nostru pe care încercăm să îl vindecăm de tot e toxic și îl iubim necondiționat. Așa e și cu viața, când o accepți exact cum e, plină de surprize și magică, nici ea nu va întârzia să-ți arate cât te iubește și să-ți dovedească faptul că ești norocos că vă aparțineți: tu, vieții și ea ție.
Apoi, un alt exercițiu dificil al acceptării provine din faptul că ar fi minunat să înțelegem că nu destinul și nici Universul n-au vreo vină pentru că noi trăim unele lucruri. Nu, nu suntem ghinioniști și nici soarta nu ne e potrivnică. Ci pur și simplu orice fapt al nostru e ca o forță care declanșează acțiunea și la scurt timp apare și reacțiunea.
Adică, în momentul în care facem ceva, în momentul în care luăm o decizie, nu numai că declanșăm ceva care acționează, iar acțiunea e decizia propriu-zisă, ci va urma și un efect, adică rezultatul a ceea ce am decis, a felului în care am procedat și am reacționat.
De aceea ar fi bine să acceptăm că suntem cu totul răspunzători de ce se întâmplă și ni se întâmplă.
Dacă trăim binele și ne jucăm cu el, dacă îl ținem în brațe și ne înconjurăm de o stare de bine, atunci cu siguranță forța de bine care acționează asupra noastră întoarce înapoi tot binele.
Dar dacă facem rău, dacă ne înconjurăm de rău, dacă perpetuăm răul în noi și în afara noastră și îl transmitem celor din jurul nostru de cele mai multe ori fără să ne dăm seama, el se întoarce asupra noastră, asupra vieții noastre și asupra a tot ce ne înconjoară.
Ca să ne vindecăm de el, ar fi bine să înțelegem că suntem răspunzători atât de binele, cât și de răul din jurul nostru și singuri alegem ce ducem mai departe, ce perpetuăm, ce ținem înăuntrul nostru.
Ce avem de acceptat de fapt?
Dacă acceptăm că suntem sau că trebuie să devenim bine, ne înconjurăm de lucrurile bune și frumoase, învățăm să fim buni, învățăm să iubim Universul așa cum e, nici binele și frumosul din noi, din oameni și din viață nu vor întârzia să apară.
Mai ales dacă ajungem și în punctul în care își face loc acceptarea ideii că suntem doar o parte minusculă din Universul acesta imens și că suntem la fel de minunați, de incredibili ca orice altă ființă care există. Dăm deoparte îngâmfarea, mandria sau orice emoție de superioritate și acceptăm binele și frumosul dinăuntrul oricărui om de lângă noi.
Și mai ales dacă acceptăm că iubirea e pilonul de unde ar trebui să începem cu toții jocul cu viața. Mai întâi învățând să ne iubim pe noi înșine, pe cei din jurul nostru și în final să realizăm că am început să iubim viața, să o acceptăm cu suișurile și coborâșurile ei, acceptând în același timp faptul că suntem întru totul răspunzători de deciziile pe care le luăm și de felul în care acționăm asupra noastră, asupra oamenilor din jurul nostru și asupra Universului.
Ce se întâmplă când dăm vina pe ceilalți?
Fiindcă dacă aruncăm doar vina înspre ceilalți când vine vorba de o relație care se deteriorează sau un conflict dintre două persoane, atunci nu vom fi niciodată capabili să ne înțelegem, să ne descoperim și să ne acceptăm greșelile.
E un exercițiu destul de greu și care necesită timp, cel de a accepta că greșești și că uneori nici tu nu înțelegi de ce, dar când începi să accepți că nu ai mereu dreptate, că ești om și se întâmplă de nenumărate ori să greșești uneori fără să realizezi, atunci începe adevărata descoperire a sinelui pentru că intri și mai adânc în ceea ce ești, în felul cum ești, pătrunzi în tine, cauți cu lupa părți din tine care nici măcar nu știai că există.
Ajungi la copilărie, la momente neînțelese de atunci, privești în tine și accepți în sfârșit că acel copil dinăuntrul tău încă mai are nevoie de iubire, de atenție, de răbdare și de timp. Și atunci devii mai bun și mai blând cu tine însuți, nu te mai critici atât de dur și înveți să îi oferi copilului rănit din tine ceea ce nu a avut la momentul potrivit.
Apoi începi să te vezi cu alti ochi și să te înțelegi.
Să te accepți așa cum ești, așa cum exiști, să accepți iubirea dinăuntrul tău, dar în același timp să accepți și toate celelalte lucruri de mai sus. Mai ales că unul dintre cele mai grele aspecte e să înveți să te accepți și tot ceea ce îți oferă viața.
Iar practicând des exerciții de acceptare, și viața începe să te accepte pe tine și să-ți înnobileze acceptarea prin darurile ei nemărginite. Fiindcă tu acționezi asupra acceptării și ea îți răspunde acționând asupra ta.
Armonia, las-o să fie.
Eu cred în tine.
Cu drag,
Florin Alexandru