Oameni frumoși, haideți să vorbim astăzi despre cât de capabili credem că suntem noi înșine atunci când ne dorim să ne inițiem într-un proiect, când vrem să ne autodepășim, să construim relații cu ceilalți, când dorim să ne confruntăm părinții sau să ne opunem unei idei din conștiința colectivă, pe care noi am înlăturat-o, așadar suntem nevoiți să ne expunem judecății colective.
Atunci când spunem unei persoane „Nu pot să fac asta!”, îi zicem de fapt: „Fă tu în locul meu!”. Practic îi cerem altei persoane să facă în locul nostru ceea ce avem de realizat. Cu alte cuvinte, nu ne asumăm viața, nu ne asumăm ceea ce avem de făcut, ci facem tot posibilul astfel încât să dăm altuia ceea ce avem de făcut.
A cere altcuiva să realizeze ceea ce ai de făcut e incapacitatea ta, sau mai bine zis crezul tău, convingerea minții că tu ești incapabil. Ori de câte ori manifestăm gândul că nu putem, de atâtea ori împuternicim mintea și corpul emoțional să nu poată. Cu alte cuvinte, împuternicim incapacitatea. O determinăm să nu creeze, să nu producă, în comparație cu a ne da nouă înșine credit cu a crea, a produce și așa mai departe.
Suntem propria noastră barieră, o piedică imensă, un zid de netrecut.
Absolut nimeni din jur nu poate să ne pună piedici și bariere așa cum noi înșine o facem. Nu e vorba de ceilalți că ne-ar pune o barieră, de fapt noi le spunem, inconștient, „Știi? Eu nu pot! Pune-mi piedică!”.
Când împuternicim „nu pot”, nu facem decât să ne împuternicim propria noastră incapacitate, respectiv ne împuternicim și egoul.
Am avut de curând o discuție interesantă, în care mesajul era nu pot: nu pot să schimb ceva, nu pot accepta un lucru, nu pot să fac în felul acela.
Astfel, uneori, suntem dezamăgiți pentru că livrăm informația, spunem care e soluția, arătăm cum stau lucrurile, dar apare și dezamăgirea. Evident că acolo era o așteptare în spatele căreia era credința că poți rezolva acea situație și astfel se naște și dezamăgirea. Dezamăgirea vine cu o așteptare falsă, ea împuternicește incapacitatea de a rezolva data următoare o problemă.
În momentul în care eu mi-am făcut o așteptare falsă în care cred că voi reuși, așteptarea mea falsă a produs dezamăgire, dezamăgirea a produs nemulțumire, iar ele au alimentat incapacitatea.
De câte ori îți spui în minte „nu pot”, practic îi transmiți corpului tău fizic, mental și emoțional că este incapabil, că nu poate, că nu are cum să facă ceva. Ceea ce, din punctul meu de vedere, mi se pare grav.
Așteptarea care generează dezamăgire și apoi nemulțumire creează cercul vicios care se tot învârte acolo și care ne determină să fim incapabili.
Cât de capabili suntem? Exact atât cât ne dăm voie.
Cât de buni suntem? Exact atât cât ne dăm voie.
Cât de geniali suntem? Exact atât cât ne dăm voie.
Cât de minunați suntem? Exact atât cât ne dăm voie.
Vă propun un exercițiu acum. După ce citiți rândurile acestea, v-aș ruga, pe fiecare dintre voi, să vă întrebați: „Oare eu cât de minunat/genial/fericit sunt?”. Răspunsul e simplu. El e în voi înșivă, așa că vă rog să vă răspundeți singuri la această întrebare, să căutați înăuntrul vostru și să conștientizați.
Suntem singurii care ne dăm voie sau nu ne dăm voie să fim geniali, minunați, magici, să atingem culmile la care râvnim, să atingem viața, fericirea, bucuria, să le mângâiem și să le ținem în brațe. Noi ne dăm de unii singuri voie să atingem, să mângâiem, să ținem în brațe, să ne bucurăm, să trăim.
Așadar, suntem singurii propovăduitori ai propriei noastre vieți. Viața se manifestă în funcție de modul în care noi ne-o prezentăm. Dacă eu îmi prezint propria viață ca fiind una magică, ea se va manifesta în felul acela. Dacă eu cred și o văd ca fiind anostă, exact așa va fi. Eu îmi generez problemele. Evident că ne afectează și lucrurile din exterior, dar noi contribuim ca ele să se construiască, facem astfel încât realitatea din jurul nostru să se construiască, să se manifeste exact cum mintea noastră crede.
Toți conținem ce și ceilalți conțin.
Suntem un întreg. În spatele, după gânduri, nu suntem deloc diferiți unii de ceilalți, pentru că acolo se află emoțiile, ele funcționează la fel. Dar cum am fost educați diferiți, mai ales bărbații și femeile, percepția, realitatea mea față de realitatea celuilalt e mai diferită.
Totuși, punem etichete asemănătoare la emoții, la stări, la descrieri. Dar ceea ce simțim și cum ne-o definim poate fi foarte diferit în comparație cu felul în care alții își definesc stările. Ei conțin ceea ce conțin și eu, dar eu sunt cel care observă ceea ce conține celălalt, de aceea el e oglinda mea sau eu sunt oglinda lui, pentru că văd acea bucățică pe care pe mine mă deranjează. Văd doar ceea vreau să văd în ceilalți.
Avem nevoie să învățăm să ne validăm pe noi înșine și în același timp să ne împuternicim. Și aceste lucruri vin atunci când ne acceptăm așa cum suntem.
Credeți în voi, în ceea ce puteți să faceți și dați-vă voie să fiți minunați și fericiți!
