Ce este programarea parentală și cum ne influențează ea întreg comportamentul?

Astăzi a fost una dintre acele zile în care am lăsat creierul să alunece, să se ducă acolo unde vrea el și eu doar am observat.

A început cu aceleași povești, ba că nu am ajuns să fac ceva, ba că eu tot timpul amân proiectele importante, ba că încă nu vorbesc engleză cum ar fi trebuit să o fac și tot așa.

Îmi vedeam mintea cum caută tot felul de motive de care să se agațe în dialogul interior pentru a avea un motiv de înverșunare:

„Eh, amâni tot timpul să faci lucrurile importante, îți e frică.

Frică că vei reuși, o frică de expunere.

Nu ești îndeajuns de bun.

Îți e frică că te vor judeca ceilalți!”

Voia să mă încarce cu emoții nepotrivite pentru a avea sens înverșunarea simțită, o înverșunare ce nu era a mea, ci a unei probleme inexistente pentru că totul se întâmpla în mintea mea lăsată liberă, să zburde cu ce gânduri vrea.

La un moment dat am spus că e cazul să schimb ceva în tot acest joc, așa că am oprit șirul gândurilor răzlețe și am direcționat atenția mea spre frică, mai exact spre frica de a mă expune pentru că simțeam ceva în mine.

Așa că am luat această frică și am început să o așez.

Prima dată frica de a mă expune ascunde frica de succes, ce la rândul ei ascunde frica de judecată, mai exact frica de critică a celorlalți, o critică ce o primeam adesea în copilărie indiferent de ce făceam, era un mod de a relaționa cu frații mei mai mari și cu părinții, desigur că totul se desfășura în glumă, era un mod al nostru de a ne poziționa în familie.

Apoi, în spate se ascunde frica de a nu fi îndeajuns de bun ce a fost instalată tot în copilărie provenită din aceste glume exagerate cu frații mei în care învățam să ne poziționăm în cadrul familiei.

Și școala a făcut să existe această frică pentru că stimula concurența între elevi, nicidecum cu propria persoană.

Iar în spatele acestei frici de a nu fi îndeajuns de bun se ascunde frica de respingere ce am preluat-o de la mama mea.

Pentru că ea nu se accepta așa cum era și în această situație erau foarte multe persoane, circa 99,99% din oameni în trecut pentru că nu știau ce presupunea această acceptare a propriei persoane.

Nu aveau o realatie cu propria persoană și nu își vedeau dialogul interior și nici nu se înțelegeau pe ei înșiși.

Lăsau totul la voia întâmplării pentru că erau concentrați pe supraviețuire, nicidecum pe împlinire.

 Mai în spate era frica că mă voi simți din nou mic și nesimnificativ, adică neiubit, nevalidat și fără să fiu văzut.

Dintr-o dată m-am făcut mic pentru că am simțit cea mai mare teamă a mea ce o aveam acolo încă din copilărie.

Convingerea că nu merit iubire.

Și cum eram eu mic am făcut ce am învățat să fac în ultima vreme, să mă iau în brațe, să mă accept, să mă iubesc exact așa cum sunt eu spunându-mi:

„Nu am nevoie de iubirea nimănui, doar de mine am nevoie, să mă iubesc, și să mă accept exact așa cum sunt.

O ființă perfectă în imperfecțiune mea.”

Înverșunarea a  dispărut pentru că nu avea cum să fie acolo unde apare acceptarea.

Îmi amintesc cum se declanșa în trecut tiparul emoțional, începea cu această înverșunare ce căuta tot felul de exemple de nedreptate în mintea mea, ba în amintiri, ba în mici detalii, ba în feed-ul cuiva pe care eram supărat și dacă nu găseam îndeajuns de multe iluzii ce aveau să susțînă înverșunarea mea, îmi îndreptam atenția spre altcineva, o persoană ce era următoarea pe lista, adică o altă persoană ce mă supăra și practic reluam șirul până găseam ceva ce să îmi susțînă înverșunarea.

Cât timp căutăm argumente pentru înverșunare, simțeam frustrare, nedreptate, iritare, agresivitate, frică, nesiguranță, șamd.

Apoi, când găseam ceva ce să poată declanșa furia, o lăsăm să curgă și o îndreptăm spre persoana respectivă, sub forma unor emoții puternice cum este ura și invidia.

Emoții ce mă blocau pur și simplu și acum când îmi amintesc simt răceală în corp, pumnii mi se strâng, simt o presiune pe umeri și o apăsare pe corpul fizic.

Cum mă simțeam în copilărie când nu știam încotro să îmi îndrept frustrarea și faptul că eu nu pot să exprim potențialul ce urla în mine și vroia să iasă la suprafață și simțeam cum mă sting, cum nu pot.

Și plângeam de furie și îmi spuneam tot timpul în mintea mea:

„O să pot, o să reușesc, o să mă fac mare.

O să le arăt eu lor, o să le demonstrez ce sunt.

Nimeni nu vede ce sunt, o să îi fac să vădă.”

Iar această furie era îndreptată spre membrii familiei mele pentru că ei rădeau de mine când eu vroiam să fiu altfel, să ies din programarea parentală primită acasă.

Mă simțeam neînțeles, neacceptat, nevăzut, neiubit și asta mă făcea să mă simt respins și să simt că viața mea este nedreaptă.

Simțeam că m-am născut în familia nepotrivită fără să știu că m-am născut exact în familia care trebuia.

Fără să îmi dau seama de cadoul acesta imens primit de la Dumnezeu, propria mea viață.

Eram inversuant și mare parte din copilăria mea s-a desfășurat cu această emoție principală.

Când eram fericit și exuberant din cale afară, când eram înverșunat pe te miri ce.

Avem o personalitate dublă, când eram înger, când demon, exact așa îmi spuneau cei apropiați.

O emoție aparte înverșunarea, o emoție ce o putem observa relativ ușor pentru că intensitatea ei este destul de puternică și este ușor de observat.

Dar ce se ascunde în spatele înverșunării, cum începe aceasta să apară sau din ce se naște înverșunarea.

Aș vrea să ne uităm la aceste emoții și altfel.

Nemulțumirea este emoția ce naște înverșunare, dar nu imediat, ci după ce parcurge alte câteva emoții cum ar fi îngrijorarea, nerăbdarea, supărarea, invidia, ignoranța și supărarea.

Evident că nu obligatoriu în această ordine, ci amestecandu-le de așa natură încât să poată construi un tipar emoțional.

Adică o înșiruire de emoții ce se manifestă mai tot timpul în aceași ordine.

O înșiruire de emoții ce se manifestă în același mod, dar cu gânduri diferite foarte greu de observat și de înțeles pentru că atenția noastră este pe gânduri, nicidecum la emoțiile ce dansează în spatele gândurilor.

Iar nemulțumirea mai poate fi și emoția de acasă, cea în care stăm mai mereu fără să conștientizăm că această emoție este acolo și generează mai tot timpul modul în care percepem evenimentele din viață noastră.

Ai observat câte motive avem pentru a fi nemulțumiți?

Dacă răspunsul la întrebarea de mai sus este da, este foarte posibil că această emoție să fie emoția cea mai des simțită.

Și asta presupune că este emoția de acasă și cumva, ar trebui să ne construim un radar emoțional ce să observe nemulțumirea și să o schimbăm cu recunoștință.

Dacă răspunsul este nu, te rog să te întrebi dacă ești sincer(ă) cu ține însuți.

Eu am făcut asta când am început să conștientizez propria mea programare parentală, adică modul în care am învățat să simt, să gândesc, să mă comport.

Am înțeles că am o minte în care o parte este conștientă, adică 5% (am aflat ulterior), apoi tot în minte se află subconștientul meu, 95% din creier mai exact.

Acolo sunt multe programe ce îmi generează intenții inconștiente mai tot timpul.

Iar aceste intenții îmi generează emoții ce vor genera gânduri la rândul lor, iar aceste gânduri după ce dansează cu emoțiile generează acțiunea, adică manifestarea comportamentului.

Mai exact o emoție generează gândul și gândul emoția și tot așa până apare acțiunea ce generează la rândul ei o emoție, apoi un gând și tot așa.

Iar minții îi place să repete aceleași acțiuni pentru că vrea să facă mai tot timpul ceea ce știe și asta generează obiceiuri.

Iar obiceiurile repetate construiesc în subconștientul nostru condiționări, convingeri, limite, blocaje mentale și emoționale, tipare comportamentale, tipare emoționale, șamd.

Iar acestea construiesc programe ce generează intențîi și tot acest cerc se reia din nou și din nou.

Ca o roată în care ne învârtim.

Noi știm să observăm gândurile, ceea ce presupune că nu reușim să observăm întreg procesul ce ne generează comportamentul și astfel că nu avem cum să îl înțelegem.

Ce avem de fapt de făcut?

Așa că un prim pas în toată această poveste este să observ emoția din spatele gândurilor și să văd cum emoțiile mele generează acțiunea ce se duce în obicei, ce la rândul lui generează un program ce se scrie în subconștient și apoi o intenție iese din subconștient și declanșează o emoție și tot așa.

Propria mea programarea parentală m-a adus în postura de a înțelege toată această profunzime a modului în care comportamentul uman se manifestă.

Iar asta se întâmplă  pentru că frustrarea mea din copilărie cum că m-am născut în familia nepotrivită, când de fapt eu m-am născut exact acolo unde trebuia să mă nasc pentru că altfel nu aveam această oportunitate de a înțelege complexitatea comportamentului uman.

Obiectivul meu de fiecare dată este oarecum același și este unul simplu: ca un singur om să beneficieze de aceste informații și să își construiască viață pe care și-o dorește.

Iar asta presupune un om împlinit ce va da mai departe și uite așa observăm cum binele este contagios pentru că el se tot duce.

Până și asta este o alegere pe care o putem face fiecare dintre noi în fiecare zi, alegem bucuria de a trăi sau problemele de zi cu zi.

—

Pentru a înțelege această complexitate a comportamentului uman  am construit programul Design comportamental, un program în care destructurăm tot comportamentul și îl construim exact așa cum ne dorim noi.

În acest program nu reparăm ceva ce nu a mers, ci construim exact comportamentul pe care ni-l dorim.

Armonia, las-o să fie.

Cu drag,
Florin Alexandru