Om frumos, vreau să-ți scriu astăzi despre un subiect pe care îl consider sensibil. Îl observăm adesea cum el apare, se manifestă și ne influențează: modul în care oferim educație.
Pare că noi ne implicăm mai mult sau partenera/partenerul nu se implică. Astfel, apare un dezechilibru care e construit dintr-un anumit comportament care nu ne dă voie să vedem ce este în spate, ce se ascunde, de ce se întâmplă asta, de ce observăm că partenera/partenerul nu se implică în procesul educației.
Dar dacă privim diferit, dacă nu ne poziționăm în nedreptate și renunțăm să ne gândim că partenerul/partenera nu se implică absolut deloc, că noi ducem greul, că noi facem multe lucruri pe care el/ea nu le observă, noi ne dăm mai mult interesul, vom înțelege că nu e tocmai așa cum ne imaginăm. Uitându-ne la poziționarea în care ne aflăm, adesea în nedreptate, vom înțelege că problema este modul în care interpretăm gesturile, atitudine și situațiile ce ne duc la nedreptate.
De ce simțim nedreptatea?
Haideți să vedem care este cauza, mai întâi de toate, până să ajungem la felul în care se manifestă și la soluții!
În primul rând, trebuie să înțelegem că ține de emoții. Cauza, indiferent de ce problemă am avea, are legătură în mod direct cu partea emoțională. Emoțiile generează orice tip de comportament, așadar, indiferent de situația dată, observăm că în spate sunt niște emoții care creează povestea. Ele generează niște efecte care se vor manifesta în comportamentul celui sau celei care nu se implică.
Cauza, așadar, e lipsa de asumare și imaturitatea emoțională. O persoană care este imatură emoțional nu se implică, doar oferă impresia că o face, dar, de fapt, îi este frică de ceea ce se poate întâmpla dacă își asumă propriile acțiuni.
Persoanele care ajung în punctul în care se implică doar de ochii lumii, știu că sunt observați. De cine? De părintele care se implică.
Atât timp cât unul dintre părinți nu se implică în educația copiilor, observăm că părintele celălalt este obligat să o facă, deci apare o presiune și pe partenerul/partenera implicat (ă), cel care simte să ofere nevoia de iubire, de siguranță, de apartenență – să satisfacă nevoile copilului.
Când apare această discrepanță, se vede extrem de clar că e vorba de imaturitate emoțională.
De ce partenerul/partenera care nu se implică este imatur emoțional?
Pentru că nu a avut pur și simplu șansa, ocazia de a se maturiza, adică de a-și asuma emoțiile, comportamentul.
Fiind ființe emoționale, punem în aplicare dacă avem încredere și dacă știm că este validat comportamental. Dar, deseori, persoanele care se implică în educația copiilor sunt copii, adică persoane imature emoțional. Ei nu au avut ocazia să-și înțeleagă, să-și simtă, să-și analizeze propriile emoții, asumându-și-le. Nu au învățat cum să le așeze, să le înțeleagă și să meargă mai departe cu ele.
Și-atunci se naște frica de eșec, de critică, de greșeală a copilului, are vine în mod direct din faptul că părintele, în copilărie, a fost în mod recurent criticat, certat, jignit.
În momentul în care părintele știe că orice greșeală presupune oportunitatea celuilalt părinte de a critica, de a scoate în evidență greșeală, atunci părintele are o frică în a încerca să se implice, deci fuge și rămâne captiv în imaturitatea emoțională.
Din punctul meu de vedere, imaturitatea emoțională este foarte dificilă, e ceva ce depășim foarte greu. Ea presupune să nu ne vedem emoțiile, să nu le înțelegem, să nu observăm felul în care ele se construiesc.
Dacă nu ne permitem să fim vulnerabili, nu ne dăm voie să ne asumăm emoțiile, punem lupa doar pe ceea ce se întâmplă când greșim. Nu e deloc în regulă să percepem încercarea ca fiind o greșeală, fiindcă suntem în plin proces de învățare mereu și mereu, precum copiii.
Când prioritizăm greșeala, critica, eșecul, vedem doar faptul că noi greșim și atunci ne judecăm.
Atât timp cât noi nu suntem maturi emoțional, nu ne asumăm întreg comportamentul.
Cum se manifestă atunci când unul dintre părinți nu se implică?
Prin neimplicare, fuga de realitate, respingerea atitudinii constructive. Atitudinea distructivă la adresa modului în care livrăm educație apare când suntem imaturi emoțional și nu ne asumăm emoțiile. Astfel, e o fugă continuă de realitate, de propriile emoții, de vulnerabilitate.
Cum facem astfel încât ca aceste lucruri să nu mai fie prezente? Care sunt soluțiile?
În cazul în care tu ești părintele care te implici total și simți că celălalt părinte nu se implică, îți recomand să te concentrezi pe propria persoană, astfel încât să nu mai vezi greșeala din spatele celeilalte persoane, lipsa de maturitate emoțională. Vom observa, astfel, că persoanei celeilalte îi este frică de critică, critica pe care o inițiază părintele implicat, iar frica din spatele criticii îl determină să nu se implice.
Ori de câte ori ne concentrăm pe propria persoană, anulăm posibilitatea ca dinspre noi să plece critica, către părintele care nu se implică.
Observând cauza și înțelegând de ce nu se întâmplă asta, e pentru că unii părinți sunt nevoiți să se maturizeze emoțional. Un copil are nevoia clară de a se simți în siguranță, iubit, iar asta presupune că și părintele are nevoie de maturizare emoțională.
În momentul în care, ca părinți, ne maturizăm emoțional, oferim sprijin, suport moral și suntem una și-aceeași cu iubirea necondiționată pe care o oferim.
De cele mai multe ori, persoana responsabilă cu „livrarea” inteligenței emoționale este mama. De ce? Pentru că, de cele mai multe ori, tații nu înțeleg că se pot implica în aceeași măsură, fiindu-le frică să nu-și piardă piedestalul oferit de masculinitate și de felul în care masculinitatea a fost percepută în trecut.
În momentul în care eu, ca tată, mă implic, pot fi la fel de implicat ca mama. În hipocamp se întâmplă ceva interesant: hormonii din propriul corp livrează atât de multă oxitocină, astfel încât pot fi în aceeași măsură un părinte grijuliu, părinte care livrează inteligența emoțională, ca mama.
Se întâmplă uneori ca și mamele să nu se implice. Iar natural, din ceea ce suntem noi, putem să livrăm în aceeași măsură emoțională, să sprijinim, să oferim iubire, să satisfacem nevoile primare, fie că suntem mame sau tați.
Este un mit faptul că doar mamele îi pot oferi copilului iubire, educație, maturitate emoțională.
În loc să ne concentrăm atenția pe faptul că unul dintre părinți nu oferă, nu livrează, putem să ne folosim de puterea exemplului, care este o metodă la îndemână și extrem de utilă. Astfel, putem oferi nestingherit, fără să ne gândim dacă dăm mai mult sau mai puțin, fără să comparăm, fără să ne gândim la așteptările noastre, ci pur și simplu să fim prezenți.
Asta și presupune să fii părinte: să fim tot timpul acolo, prezenți, să oferim necondiționat, fără așteptări. Să fim doar părinți, fără să ne uităm în raport cu cealaltă persoană. Pentru asta, trebuie să ne maturizăm emoțional! Ori de câte ori conștientizăm cum funcționează emoțiile noastre, nu facem decât să ne înțelegem comportamentul, ni-l validăm și devenim, cu siguranță, cea mai bună variantă a noastră!
