Mi-am propus să vă scriu astăzi despre setea de judecată, pentru că pe mine m-a afectat partea cu a-i judeca pe ceilalți foarte multă vreme. Eu așa am învățat să mă comport, iar în momentul în care am devenit o persoană adultă, am judecat pentru că era normalitatea pe care o vedeam în jur.
Mă descurcam foarte bine la judecat. Iar noi, cu toții, facem asta pentru că astfel am învățat să ne comportăm, e o parte din recompensa poziționării minții noastre de a fi superiori judecându-i pe ceilalți.
Judecata implică și emoții, și victorii necâștigate, neasumate.
Am rămas prinși în ea și, pentru a reuși să ne desprindem, durează ceva vreme.
Primul lucru pe care eu l-am făcut ca să mă desprind de ea a fost să observ povestea minții mele, ceea ce mie îmi spunea mintea și de ce eu judecam, care erau motivațile dincolo de acest fapt, recompensa din spate.
La un moment dat, eu am realizat că judecam pentru un motiv clar, adică, pe lângă recompensă, și pentru faptul că mă poziționam în superioritate („Ia uite ce face ăla, eu sunt mai bun!”). Voiam ca toți să fie de acord cu mine și dacă nu reușeam, încercam să manipulez, să îmi impun punctul de vedere doar să îi fac să fie de acord cu mine în ceea ce privește o altă persoană.
Cam asta face un judecător mai tot timpul: judecă, manipulează, duce direcția ideii înspre ceea ce crede el că e potrivit.
Din conștientizarea acestor lucruri a pornit deconstrucția judecătorului din mine.
Așadar, am realizat că atunci când îi judecam pe ceilalți, persoana cea mai judecată nu e inclusă în ei, în ceilalți, ci e vorba despre mine. Mă judecam printr-un dialog interior agresiv, critic la adresa propriei persoane, mă etichetam în fel și chip, nu eram mulțumit niciodată de propria persoană.
Atunci când am observat, am realizat că tot ceea ce credeam despre o persoană era strict în mintea mea. Așadar, tot ce știam despre respectiva persoană era o proiecție.
Apoi, am conștientizat că, în relația cu mine însumi, nu mă cunoșteam, mă judecam, mă etichetam, ceea ce presupunea că eu nu știam cine sunt pentru că nu mă ascult. Am înțeles, astfel, că tot ceea ce credeam eu că sunt era doar o iluzie.
Cum era posibil să știu despre cealaltă persoană ce este, dacă eu nu știam cine sunt?
Era clar că totul era în mintea mea, în proiecția mea, era vorba doar despre felul în care funcționează creierul, adică în dorința lui de a se simți superior, de a fi centrul Universului. Dacă ajungi să te confuzi cu ele și să crezi ceea ce îți spune creierul, s-ar putea să ajungi să te gândești că tu ești ceea ce creierul îți spune.
Așadar, având încredere deplină în ceea ce îmi dicta creierul, puteam să poziționez în fel și chip pe celelalte persoane. Dar era doar o iluzie, iar ea m-a dus în punctul în care credeam ceva despre mine, iar acel ceva era ireal.
Când m-am lovit de ireal și am conștientizat că nu e ceea ce credeam eu, m-am gândit la ce aș putea face astfel încât să nu mă mai mint pe mine. Bineînțeles că a apărut observatorul – pe care îl practic clipă de clipă!
Astfel, am înțeles că orice proiecție aș crea eu înspre ceilalți, prima persoană căreia îi atribui proiecțiile sunt de fapt eu. Am început să mă ascult, să mă văd, să înțeleg ce sunt și să îmi validez comportamentul.
Am realizat că, dacă am o intenție, de exemplu intenția mea e să primesc niște recompense, din intenție pleacă o proiecție, proiecția generează așteptare, iar așteptarea generează o acțiune care îmi oferă o recompensă.
Dacă eu anulez așteptarea, proiecția dispare și nu mai generează recompensa. Dacă nu mai văd recompensa, ci mă bucur de lucrurile pe care le fac, e totul în regulă și nu mai am cum să proiectez tot felul de nimicuri despre ceilalți.
Așteptarea, așadar, era ireală, așa că am anulat-o. Doar că apare o capcană! Când am anulat așteptările, am avut senzația că pierd, nu înțelegeam cum să nu mă mai bucur de viață, creierul îmi tot repeta „Uite ce pierzi!”.
Dar eu am înțeles că, în momentul în care trăiesc în viitor, și nu în prezent, atunci poate să existe senzația de pierdere. Dar în clipa în care am anulat așteptările și am rămas în prezent, nu am mai lăsat mintea să plece ba în trecut, ba în viitor, iar proiecțiile au început să se anuleze singure, nu mai aveau putere să se manifeste.
În felul acesta nu am mai avut niciun motiv să mă uit la o persoană și să văd că e într-un anumit fel. Sau să privesc înspre ceva anume și să îi dau o interpretare. Nu mai lăsam mintea să îmi spună povești, povești care presupun doar etichetare, interpretare și judecată.
Culmea că, în momentul când am anulat toate acestea, am dispărut și judecătorul. Nu mai judecam, iar prima persoană pe care am ferit-o de toate etichetele, de toată setea de judecată, am fost eu însumi.
Când nu m-am mai judecat, am avut ocazia să încep să lucrez cu mine, iar evoluția mea s-a accelerat. Am conștientizat că persoana care îmi dă feedback sunt eu însumi, am toate emoțiile la îndemână și nu mai voiam să fiu distructiv atunci când îmi ofeream feedback.
Nu e așa de greu să ieșim din toată povestea judecătorului, dar trebuie să fim consecvenți, să lucrăm cu noi înșine, suntem singurii care avem instrumentele necesare pentru a face asta. După ce vom începe să facem toate aceste lucruri, se va întâmpla ceva ce se numește trezire spirituală, vom începe să vedem viața așa cum e, vom înțelege că alegerea de a trăi nemulțumiți sau fericiți e strict a noastră. În momentul când fac acea alegere, îmi așez, îmi ordonez viața conștient.
Mi se pare minunat faptul că toată complexitatea comportamentului uman e de înțeles, așadar, dacă vrem să ne observăm din perspectiva judecătorului și apoi să ieșim din acest tipar, toate instrumentele sunt în mâinile noastre!
