Despre cât de puțin înțelegem iubirea, cu toate că o căutăm mai mereu

Florin Alexandru

Florin Alexandru

Sunt analist comportamental și autor de bestseller, specializat în inteligență emoțională, analiza credibilității, recunoașterea expresiilor faciale (Facial Action Coding System), singurul român acreditat de Paul Ekman International.

Despre mine

Distribuie articolul

Share on facebook
Distribuie pe Facebook
Share on linkedin
Distribuie pe LinkedIn
Share on whatsapp
Trimite pe Whatsapp

Adesea, vedem în noi și în afara noastră probleme care de fapt, în mod real, nu există. Foarte mulți dintre noi cădem în această capcană – în capcana iluziei, care ne învăluie precum o pânză de păianjen, ne determină să credem în ceea ce mintea ne conturează. 

Ori de câte ori încercăm să înțelegem cum se manifestă capcana, cădem și ne adâncim în alte proiecții, deci construim povești prin care mintea încearcă să scuze cauza de la care începe să dea naștere iluziei.

Eu observ asta recurent. Nu scriu despre cât de des se întâmpla asta altor persoane, ci mă refer la cât de des mi se întâmplă mie. Mintea îmi spune o poveste, creându-mi o iluzie și mă duce pe un drum greșit, astfel încât drumul acela pe care o iau nu e drumul pe care eu mi-l doresc, ci drumul unde mintea mă duce, astfel încât să ajung în punctul în care să fiu vulnerabil. 

Mintea nu face altceva decât încearcă să ne țină într-o cutie limitată, iar cutia nu reprezintă decât capcana în care noi trăim. Cutia aparține minții. 

Ca să vă dau un exemplu, am trecut astăzi pe stradă și o fată țipa înspre băiat:

– Nu mai țipa la mine, că nu știam că vrei să stai cu mine!

– Dar ce credeai că vrei să fac? răspunde el în același fel – țipând la ea.

Erau doi oameni frumoși, care puteau să se bucure de acel moment, dar țipau. Se certau. Cearta lor, tradusă, sună în felul următor: „Hei, te iubesc! Mă vezi? Vreau să mă vezi!”. Ei încercau să satisfacă principala nevoie a noastră, nevoia de iubire

Mă uit în jurul meu și realizez cât de puțin înțeleasă e nevoia de iubire, cu toate că e mereu printre noi, în noi! I se dă atât de puțină atenției, este atât de rar luată în seamă, îi permitem atât de puțin să fie în viața noastră… Nevoia de iubire este mama tuturor celorlalte nevoi, rădăcina tuturor, ceea ce ne motiveză, ceea ce naște în noi sentimente incredibile, ceea ce ne determină să fim, să existăm, ceea ce ne determină să obținem lucruri.

Nevoia de iubire e cauza pentru care noi tindem spre evoluție. Spre menirea fiecărui dintre noi. 

Observ de foarte multe ori felul în care oamenii strigă după iubire. O caută, ridică vocea. Foarte puțini, însă, știu să ceară iubirea. Foarte puțini știu să zică: „Da, vreau iubire acum și pot să-ți ofer ție necondiționat. Oferindu-ți ție, o să primesc și eu.”.

Fiindcă, atunci când primim afecțiune, blândețe, atenție, validare, conectare, apreciere, începi și tu să oferi necondiționat. Nevoia noastră e împlinită, așadar nu facem decât să întoarcem iubirea pe care o primim într-un mod natural, din coșul pieptului, dinăuntrul inimii. O facem pentru că suntem în esență iubirea pe care o căutăm și o oferim la rândul nostru. Iubirea iese din noi.

Noi înșine suntem iubire.

Toți ne certăm, mergem la muncă, încercăm să satisfacem nevoile fizice, poftele, dar în spatele tuturor se află iubirea. Facem anumite lucruri pentru a avea grijă de cel pe care îl iubim. Mergem la muncă pentru că vrem să arătăm cât de pasionați suntem, cât de mult iubim domeniul în care activăm, vrem să ne dovedim pasiunea și în același timp să obținem un venit pentru noi și pentru cei dragi. 

În spatele nostru, în fața noastră, lângă noi e mereu nevoia de iubire. Trăim pentru asta și fugim după ea, fără să înțelegem că nu suntem decât iubire. E paradoxală toată lupta asta a noastră pe care o purtăm în mod recurent pentru iubire, doar fiindcă nu înțelegem că ea este mereu înăuntrul nostru.

Credem că afecțiunea uneori se poate manifesta prin sex și că sexul reprezintă afecțiune și nevoie de iubire, când de fapt e doar o bucățică mică din iubire. Credem că obținem iubirea de la cealaltă persoană și că e ceva ce merităm, fără să conștientizăm că suntem iubire. 

Iubirea e o poveste neînțeleasă de cele mai multe ori, dar e de fapt esența a ceea ce suntem, ceea ce ne definește cu adevărat.

Oricât de mult am încerca să nu vedem asta, oricât de mult am învăța să manipulăm, ori am încerca să alergăm după iubire fără să o cunoaștem și să o înțelegem așa cum e, liberă și minunată… Totul nu e decât o minciună pe care încercăm să o împodobim, ne ascundem în spatele ei. În momentul în care dăm drumul la tot și devenim conștienți de ceea ce suntem, ce credeți că rămâne? Iubirea!

Cu toată frica de a ne dezvălui secretele, cu toată frica de a-ți arăta slăbiciunile și de a fi vulnerabil, tot aici ajungem. La iubire.  

Ori de câte ori alegi iubirea, ori de câte ori alegi să te expui, să fii vulnerabil, de fapt nu faci altceva decât te împuternicești, ții în brațe iubirea și o lași să fie.

Când spun „Armonia, las-o să fie!” – nu este decât iubirea, care se naște clar din împlinire, din conștientizarea faptului că nu suntem decât o mare de iubire, cu valuri și cu porțiuni liniștite. Iubirea se află în miezul a ceea ce suntem noi, o bucățică de Dumnezeu pe care trebuie s-o lăsăm în lume, să se manifeste, să fie, să devină.

Să fiți Iubire și să înțelegeți că, cu toate că pare că avem iubirea în noi, nu suntem altceva decât însăși iubirea în cea mai pură și mai minunată formă! 

Florin Alexandru

Florin Alexandru

Sunt analist comportamental și autor de bestseller, specializat în inteligență emoțională, analiza credibilității, recunoașterea expresiilor faciale (Facial Action Coding System), singurul român acreditat de Paul Ekman International.

Despre mine
Share on facebook
Distribuie pe Facebook
Share on linkedin
Distribuie pe LinkedIn
Share on whatsapp
Trimite pe Whatsapp

Nu rata următorul articol!

Abonează-te la newsletterul de blog.

Explorează și alte subiecte similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

×