M-am hotărât să vă scriu despre ceva care pe mine, personal, mă încântă. De ce? Pentru că, în tot experimentul acesta numit „viață”, eu fac ceva extrem de plăcut, ceva care mă face atât de fericit: mă joc.
De exemplu, se întâmplă, uneori, să particip la niște întâlniri în care toți oamenii din încăpere sunt serioși, diplomați, totul e pus la punct, planificat – cert e că, în astfel de situații, eu mă joc cu propriul meu comportament.
Fac asta adesea, mai ales pentru că se întâmplă să învăț unele lucruri care la prima vedere ar trebui să nu-mi placă, care mă determină să mă întreb cum să mă implic și cum să fac astfel încât să devină mai agreabil, ceea ce e foarte greu.
Am pățit asta încă din momentul în care eram în școală și auzeam tot felul de subiecte plictisitoare. Așadar, mă lua somnul, îmi venea să adorm, căscam. Nu știam cum să mă implic.
Dar, ca să evit toate acestea, am învățat să fac un lucru: să mă joc!
Găsesc, astfel, ceva care să mă distreze, să mă binedispună. De obicei fac asta cu al meu comportament, dar nu doar cu el, ci și cu observarea celorlalte comportamente.
Așadar, fac un exercițiu foarte fain, pe care vreau să vi-l descriu!
Pur și simplu privesc, îmi iau un punct de reper, iar în toată această poveste mă folosesc de privirea periferică – adică văd și în stânga, și în dreapta mea. Încep să mă uit, astfel, la comportamente, la felul în care se mișcă oamenii, la ceea ce fac cu propriul lor corp. Mă distrez cu asta, dar, în același timp, mă joc cu subiectul care apare în cadrul conceptului.
De exemplu, dacă este o temă despre geografie, mă gândesc la felul în care sunt așezate continentele, țările, leg informațiile de tot ceea ce e în jur.
Ideea de bază e următoarea: atunci când te joci, ai nevoie doar de 20 de repetări pentru a înțelege un concept, pentru a-l memora. Pe când, atunci când ești foarte diplomat, ai nevoie de 400 de repetări! Așadar, jucându-mă, învăț și mai repede, nu mă plictisesc, pot interioriza absolut orice și mă conectez cu ceilalți oameni observându-le comportamentul.
E foarte plăcut să facem asta, nu e deloc greu, iar în spate e copilul-Florin căruia îi place joaca, care poate învăța prin intermediul jocului.
Amintiți-vă că, la școală, o oră trecea foarte repede dacă ne implicam. Iar joaca e modul meu în care eu mă implic.
De exemplu, la muncă, atunci când repetăm aceleași sarcini, se întâmplă să ne plictisim îngrozitor, dar, în același timp, găsim ceva distractiv și începe să ne placă ceea ce facem – astfel, în felul ăsta învățăm cum să dăm tot când avem o anumită sarcină de îndeplinit și cum să ne bucurăm de ceea ce avem de făcut.
Jucându-mă am învățat să dau tot, ceea ce vă recomand și vouă! Scoateți la iveală copiii din voi și oferiți-le jucării și jocuri, vor fi fericiți, cu siguranță!
