Oameni minunați, ce-ar fi să vă vorbesc astăzi despre autenticitate?
Despre cum atunci când suntem spontani, apare și onestitatea, căci suntem exact așa cum suntem, autentici, deplini?
E foarte important, după părerea mea, să știm ce presupune autenticitatea. Când spun autenticitate, mă refer la modul în care ne raportăm la relația cu noi înșine și la relația cu ceilalți, inclusiv cu partenerii de viață. E definitoriu modul în care construim relația.
De ce spun asta? Fiindcă, de multe ori, suferim pentru că nu știm să fim autentici. Adică nu știm să fim onești.
Când ne vorbim despre orice credință, când ne transmitem și transmitem oricui un mesaj, avem tendința să nu fim autentici, adică onești cu noi înșine. Astfel, în felul acesta apare modul fals în care ne raportăm la noi înșine și la cei din jur.
Când scriu despre onestitate, mă refer la faptul că ea nu există, pentru că noi, în a noastră minte, în ego-ul nostru, în forma în care ne raportăm la întreaga poveste, considerăm că avem ceva de apărat: o imagine, o poveste, ceva ce, dacă, teoretic, celelalte persoane vor afla, eu voi avea de suferit, imaginea lor în ceea ce mă privește se va altera și așa mai departe.
Dar, oare, ce am eu de apărat astfel încât încerc din răsputeri să nu las să se vadă?
În felul ăsta, pot realiza ușor că nu sunt onest, că nu sunt autentic pentru simplul fapt că eu cred că am de apărat ceva ce este ireal. Haideți să ne gândim puțin: respectiva imagine, așa-zisele mici secrete și nu numai, dacă le-aș da drumul în lume acestora și le-aș lăsa să fie, ar mai conta într-un fel sau altul? Mi-ar afecta viața?
Este strict o proiecție a minții cea în care eu, dacă îmi apar toate aceste secrete, consider că nu am de suferit. Însă, de fapt, sufăr mai mult atunci când fac eforturi să apar acele secrete.
Dar, oare, pot apăra ceva ce există doar în mod conceptual, ceva ce nu este palpabil? Eu apăr un concept ce se denaturează pe zi ce trece. Nu e ca și cum dacă oamenii află un anumit lucru pe care eu încercam să îl ascund – de exemplu, că mie îmi place să beau bere, nu voi mai fi în ochii lor același Florin Alexandru pe cât aș crede eu.
Dimpotrivă, în acele momente nu mai am nimic de ascuns, nimic de ținut secret, nu mai e nicio opreliște în fața onestității. Așadar, am cale liberă către onestitate, iar asta presupune că am drum liber față de mine.
Pot să practic și să trăiesc onestitatea dacă nu apar acele secrete care mă determină să cred c-aș fi mai puțin bun. Și aici nu mă refer numai la relația cu ceilalți, fiindcă lucrurile sunt exact la fel și când mă raportez la propria persoană.
Astfel, oare chiar contează că eu am niște secrete pe care le țin cu dinții astfel încât ceilalți să nu afle? Dacă observăm în jur, vom înțelege că memoria colectivă e scurtă. Ea ține atât timp cât cineva își îndreaptă atenția spre acel lucru, iar apoi se evaporă. Așadar, dacă e să apăr ceva, la un moment dat se va uita.
Iar, în momentul în care eu dezvălui ceea ce țineam secret, nu mai am nimic de apărat și, dintr-odată, mă simt eliberat. Eliberarea pe care o simt îmi oferă dreptul de a mă simți onest și deschis față de ceilalți, iar acest lucru favorizează, în primul și în primul rând, relația cu propria persoană și relația cu onestitatea.
Ce se întâmplă când eu sunt onest cu mine însumi?
Devin autentic, las lucrurile să fie, nu mai reacționez după ceea ce cutumele sociale îmi dictează, după ceea ce convingerile mă fac să cred că dețin adevărul absolut și mă învârt orbește în jurul acelui cerc vicios ce nu îmi dă voie să fiu eu, să mă exprim.
Nu aveți idee câte persoane nu știu cine și cum sunt ei. Acele persoane au fost obligate tot timpul să poarte o mască încă din copilărie. De ce? Pentru că existau niște complexe de inferioritate în familie, iar membrii familiei au început să poarte măști mințindu-se că în felul acesta nu vor mai avea de suferit. Apoi, au realizat că masca poate fi îmbunătățită, așadar au mai adăugat un strat măștii sau au construit una nouă.
Tot așa, până când ajung să se întrebe: „Cine sunt eu? Sunt această mască? Sunt această poveste care nu e palpabilă, care nu e reală, care nu contează? Cine e masca? Oare eu ce sunt și ce fac în povestea mea, dacă nu știu cine sunt? Sunt eu oare autentic cu mine? Nu trăiesc o iluzie? Nu-mi ofer minciuni și trăiesc într-un balon în care îmi ascund lucrurile neplăcute față de mine? Nu sunt lipsit de integritate față de mine?”.
Lipsa de integritate are legătură cu ego-ul și, dacă am ști să fim autentici unii față de alții, față de noi înșine, am ajunge spre împlinire, spre drumul din noi și vom trece de frici, de convingeri, de poziționări, căutând oportunități în tot ceea ce ni se întâmplă.
Nu avem cum să ne exprimăm potențialul, nu avem cum să ne împlinim dacă nu suntem onești cu noi înșine!
E greu la început să practicăm exercițiul onestității, mai ales dacă obișnuim să ne mințim pe noi înșine, dar dacă conștientizăm cât e de important adevărul devine mai ușor. Nu-l lăsați pe ego să fie în centrul Universului vostru, ci lăsați-vă să fiți bucăți din Univers și din Dumnezeu, onești cu cei din jur și cu voi înșivă!
