De ce avem nevoie de susținere?

Florin Alexandru

Florin Alexandru

Sunt analist comportamental și autor de bestseller, specializat în inteligență emoțională, analiza credibilității, recunoașterea expresiilor faciale (Facial Action Coding System), singurul român acreditat de Paul Ekman International.

Despre mine

Distribuie articolul

Share on facebook
Distribuie pe Facebook
Share on linkedin
Distribuie pe LinkedIn
Share on whatsapp
Trimite pe Whatsapp

Om frumos, te-ai întrebat vreodată de ce avem nevoie de susținere? De ce ai simțit nevoia să fii susținut și tu? De ce ai susținut, la rândul tău?

Absolut toți avem nevoie de susținere. Dar nu știm exact de ce avem nevoie de ea și nici nu înțelegem pe deplin ce este această susținere.

Deci, ce presupune mai exact să am nevoie de susținere?

La un moment dat, suntem într-un punct în care lucrurile pe care le trăim și le vizualizăm par mai complicate, o luptă mai grea de dus, mai grea de acceptat, mai grea de înțeles. În momente de felul acela, totul din noi spune: „Nu mai pot, am obosit, am nevoie de susținere”.

Iar susținerea pe care noi o dorim, o căutăm, de obicei, în exteriorul nostru, fiindcă așa am fost învățați cu ea, în modul acesta am primit-o. De când eram copii, am căutat susținere și am dorit-o de la mama.

De ce am făcut acest lucru?

Pentru că am găsit, în mamele noastre, responsabilitatea acestei susțineri, am considerat-o pe ea împuternicită cu ea.

Timpul trece, iar la un moment dat ajungem la o criză de viață, la un moment dificil, iar persoana care a preluat susținerea pe care o primeam de la mama este partenera sau partenerul. În momentul în care această persoană dispare din viața noastră, când nu mai e prezentă, nu mai e parte a prezentului, începem să ne simțim rătăciți, pierduți, habar nu mai avem care este direcția bună, nu mai știm încotro să ne îndreptăm.

Ce facem atunci?

Ne orientăm spre altcineva, spre cel/cea pe care îl/o vedem disponibil(ă) să își dorească să ne susțină, să suporte acest exercițiu al susținerii.

Mai precis, ce este toată susținerea pe care o căutăm?

De fapt, nu este decât o asigurare, o certitudine a faptului că, dacă ne împiedicăm, dacă nu mai cunoaștem direcția, dacă nu știm să abordăm o anumită situație, vom primi susținere.

Ea vine natural, o avem înăuntrul nostru atunci când ne dorim să ajutăm, să sprijinim pe cineva. E ceva firesc, un lucru care ține de empatia noastră. Când observăm un om care suferă, la scurt timp va apărea și compasiunea, respectiv mila, așadar suntem în stare de orice doar pentru a fi capabili să ajutăm, să putem susține pe cineva.

Totuși, apar câteva capcane pe care nu le vedem și ne lăsăm prinși înăuntrul lor. Atunci când cerem ajutorul, când ne simțim neputincioși și ne dorim susținere, nu ne uităm atent în noi, ba chiar credem și ne gândim că nu suntem capabili să ne susținem de unii singuri. Astfel, apare efectul de neîncredere – neîncrederea în noi – susținerea nefiind altceva decât un efect al neîncrederii.

Și fiindcă înăuntrul nostru stă, de cele mai multe ori, un copil rănit, un copil care are nevoie de iubire, noi nu facem decât să reiterăm comportamentul de când eram mici și să căutăm pe cineva care să ne ofere încredere, la fel cum atunci o căutam la mama.

Însă, la un moment dat, părintele are menirea să-i arate copilului că ar putea singur să reușească ceea ce își propune, făcându-l sau încercând să-l facă să înțeleagă că se poate susține și de unul singur: „Da, sunt lângă tine, uite, te iau în brațe, te susțin necondiționat, te iubesc și-ți transmit din energia mea, dar tu, ca om, poți să reușești singur, poți s-o faci. Vreau să știi că treaba mea nu e să fac acest lucru pentru tine, nu trebuie să-ți preiau din propriile tale sarcini și îndatoriri”. Iar acest lucru e valabil și pentru mine, ca persoană, în raport cu ceilalți cărora le cer ajutorul sau în raport cu aceia care îmi cer mie ajutorul.

Așadar, în felul acesta susținerea e înțeleasă greșit și apare deseori situația asta.

Mi se întâmplă să observ oameni care  își poartă susținerea înăuntrul lor și, cu toate că își simt și își observă propria neîncredere, conștientizând că e ceva neînregulă, că nu-și manifestă puterea și nu o lasă să fie, să încolțească înăuntrul lor, caută totuși în exterior. Iar atunci când eu caut în exterior, e imposibil să las puterea dinăuntrul meu să existe, pentru că eu pur și simplu mă aflu într-un periplu în care caut încontinuu putere și susținere de la alte persoane din exteriorul meu și nu mă plasez înăuntrul meu, singurul loc în care ar trebui, de fapt, să caut.

Și-atunci normal că nu-mi văd propria putere, fiindcă sunt în căutarea puterii celorlalți, chiar dacă o am mereu în mine și a existat dintotdeauna.

Când nu-i mai ajută susținerea noastră pe ceilalți?

S-ar putea ca, uneori, să vină o persoană și să ne ceară susținerea. Iar dacă noi acceptăm să o susținem, contrar așteptărilor noastre și a modului în care am fost învățați, noi nu o ajutăm în niciun fel, ba dimpotrivă, o susținem astfel încât să nu-și cunoască propria putere. E ca și când ai susține un cerșetor, l-ai lăsa să sufere, să locuiască pe străzi, să cunoască doar acest fel de viață, fără să îi dai șansa să se redescopere, să înțeleagă că viața e altceva, viața e altfel, nu e numai atât, fără a-și descoperi puterea din el.

Evident că egoul nostru e satisfăcut atunci când putem ajuta și ne arătăm disponibili să suținem, primim o recompensă măreață, doar că persoanei pe care tocmai am susținut-o îi vom slăbi posibilitatea de conștientizare a propriei puteri.

Vorbesc acum din perspectiva de părinte, susținând că e important ca, în perioada preadolescenței și nu numai, să le oferim copiilor noștri spațiu, să le dăm voie să găsească în interiorul lor puterea de a se susține singuri, de a-și fi propriul ajutor, arătându-le doar direcția și făcându-i să înțeleagă că noi suntem alături de ei. Le putem explica că îi susținem, că și noi putem susține, la rândul nostru, pe alte persoane, dar în același timp vrem să le arătăm că fiecare om ar trebui să caute mai întâi susținerea în propria persoană.

Ne scoate nevoia de susținere din puterea noastră?

Dacă un om, spre exemplu, îmi spune „ajută-mă”, asta e negreșit o dovadă de putere, pentru că, recunoscând că este neajutorat, că are nevoie de susținere, e un act curajos și în același timp persoana respectivă își asumă faptul că poate fi respinsă. Iar în momentul acela clar ajut, însă o fac o singură dată, încurajând-o, în rest, să se susțină singură, observând în prealabil dacă e capabilă să facă asta.

Dacă vom persista în a ajuta persoanele care cer în mod recurent asta, pentru că simțim milă și compasiune, nu vom face altceva decât să le luăm puterea persoanelor care cer ajutorul. Iar asta nu e deloc indicat, dimpotrivă, fiindcă noi avem oportunitatea de a le arăta acelor oameni cât potențial se află înăuntrul lor, ei trebuie să-și cunoască propria putere, să o vadă, să o simtă și mai apoi să danseze cu ea.

Așadar, la fel ca binele, și puterea din noi e contagioasă, iar dacă suntem părinți, o vom transmite și copiilor, ei vor crește și vor ajunge niște viitori adulți stăpâni pe sine, care se autosusțin și care îi vor învăța și pe ceilalți ce e susținerea de sine și puterea. Puterea în sensul de potențialul fiecărei persoane.

Pentru că eu sunt ceea ce ești și tu, ceea ce sunteți voi, ceea ce suntem, de fapt, noi, nu sunt mai bun decât nimeni, tu nu ești mai bun decât nimeni și invers – eu nu sunt mai slab decât altcineva și nici tu. Toți suntem îndeajuns de buni, suntem o aceeași poveste scrisă undeva în tainele vieții și-ale universului, sălășluiește în noi același potențial măreț, aceleași semințe de putere și de viață încolțesc în noi odată cu fiecare zi ce trece, de parcă în noi mereu e primăvară, și noi suntem una și aceeași cu viața minunată pe care o trăim, pe care o simțim și care e peste tot.

Pentru a înțelege această complexitate a comportamentului uman am construit programul Geniu, un program în care ne dezvoltăm inteligența emoțională.

Calitatea ce ne oferă viața cadou.

Programul Geniu îl găsești aici.

Iar pe mine mă găsești și aici.

Iar pe tine te găsești în inima ta.

Armonia, las-o să fie.

Florin Alexandru

Florin Alexandru

Sunt analist comportamental și autor de bestseller, specializat în inteligență emoțională, analiza credibilității, recunoașterea expresiilor faciale (Facial Action Coding System), singurul român acreditat de Paul Ekman International.

Despre mine
Share on facebook
Distribuie pe Facebook
Share on linkedin
Distribuie pe LinkedIn
Share on whatsapp
Trimite pe Whatsapp

Nu rata următorul articol!

Abonează-te la newsletterul de blog.

Explorează și alte subiecte similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

×