Salutare, oameni frumoși,
Mi-am spus că azi ar trebui să vă scriu despre manipulare, despre cauzele pentru care manipulăm în relație, despre motivele pentru care o facem atât de evident, despre ce se ascunde acolo, în spate.
Cu toții știm că facem asta, ba chiar ajungem să recunoaștem, să fim conștienți. Dar de ce o facem, totuși? Ce se ascunde în spate?
De ce manipulăm? Ce vrem în urma manipulării?
Manipulăm, în primul și în primul rând, pentru că vrem să controlăm situația.
De ce vrem să controlăm situația?
Pentru că noi, în proiecțiile noastre, știm că suntem cei mai buni, cei mai grozavi iar, din cauza asta, ne dorim să controlăm absolut tot. Dar nu noi o facem, ci mintea noastră.
Nu noi suntem cei care vrem să controlăm, ci mintea, care are un singur rol: cel de a ne ține în viață. Dar de ce își dorește să controleze tot? Pentru că îi este frică.
Însă frica resimțită nu este deloc reală, ci construită din proiecții care, evident, vin din partea minții. Mintea face aceste lucruri și îi reușesc atât de bine, atât de clar, încât noi, oamenii, ne confundăm cu ea. Ajungem să înțelegem că noi suntem mintea noastră.
Reîntorcându-mă la efectele manipulării, cele care se văd cu ochiul liber, fără să ne chinuim în vreun fel să le percepem, aș putea să spun că noi nu suntem onești în relații. Preferăm să mințim – minciuni mici. De ce? Pentru că, dacă am fi onești, lucrurile ar fi mult mai simple.
Dar oare de ce nu vrem să le simplificăm, implicit să fim onești în relație?
Pentru că, ei bine, nu știm să fim onești cu noi înșine. Și pe noi ne mințim. Aceeași minte de care vă scriam mai devreme nu vrea să simtă rușine sau vină. Și ce face atunci când nu își dorește să le simtă? Creează o minciună mică, schimbă subiectul discuției, se ascunde după deget și așa mai departe. E vorba de aceeași minte care nu știe să spună „te rog”, „nu știu”.
Ați observat că, în momentul în care cineva vă întreabă un anumit lucru, de exemplu, „Auzi, știi unde aș putea găsi acel lucru?”, mintea oferă prima răspuns și spune că da, chiar dacă habar nu are. De ce? Pentru că nu vrea – și instinctiv o face – să afli că nu știe. Fiindcă, dacă cineva din jur ar înțelege că mintea nu știe, ea se va considera mai puțin importantă.
Odată ce renunțăm la proiecțiile minții, totul va deveni din ce în ce mai simplu, pentru că vom observa mult mai clar felul în care ea se manifestă și capcanele pe care ni le întinde zi de zi.
Noi dorim cap-coadă să controlăm relația în care suntem, fiindcă, dacă nu o facem, dacă nu ne simțim puternici, dacă nu avem impresia că deținem controlul – se naște în noi senzația că ne păcălește cealaltă persoană. Dacă nu mințim noi partenera sau partenerul, avem impresia că ne minte el sau ea pe noi. Și nu vrem să ne simțim înjosiți, mințiți. Repet: nu vorbesc de noi, ci de minte, cea care naște în noi toate aceste senzații!
Care ar fi alt motiv pentru care vrem să manipulăm?
Ei bine, uneori suntem leneși. Să știți că eficiența a apărut tocmai pentru că suntem leneși. O persoană care este leneșă este obligată să devină eficientă. De ce? Pentru că nu vrea să consume prea multă energie, așadar învață să fie eficientă, caută soluții.
Așadar, noi manipulăm uneori pentru că suntem leneși și nu vrem să facem anumite lucruri. În același timp, încercăm să ne ascundem lenea, fiindcă, dacă se va înțelege asta despre noi, se va întâmpla ceea ce vă scriam și mai sus: lumea va vedea că nu suntem atât de grozavi, atât de minunați pe cât credem noi. Încă o dată, nu noi spunem asta, ci mintea.
În altă ordine de idei, manipulăm pentru că atunci când nu știm, nu spunem acest lucru, nu recunoaștem, dar proiecția noastră ne spune foarte clar că știm cel mai bine. Și chiar dacă spunem o minciună – chiar dacă nu știm de fapt despre ce e vorba – simplul fapt că spunem acea minciună și credem în ea e de fapt felul în care mintea își însușește minciuna.
Manipularea în relație mai are o cauză care e adânc acolo înrădăcinată în conștiința noastră colectivă. Așa cum mai spuneam, există un război rece între bărbați și femei. Pe de o parte, bărbații s-au poziționat în superioritate fără să facă mare lucru, ci doar pentru că sunt bărbați, iar asta mi se pare foarte irelevant, pentru că susțin că nu există nici superioritate, nici inferioritate. Astfel, ei au devenit misogini.
Pe de altă parte, femeile și-au dat seama cum și în ce fel să conducă „din umbră”, iar astfel și-au dezvoltat inteligența emoțională, un lucru care se întâmplă de la sine, fiindcă fetele, încă de când sunt mici, au grijă de emoții, țin cont de ele, pe când băieții nu.
Acesta e un exemplu din modul în care am fost educați cu toții, iar foarte mulți părinți încă își educă copiii astfel. Consider că e extrem de greșit acest lucru, fiindcă inteligența emoțională e atât pentru băieți, cât și pentru fete, ambele categorii merită și trebuie să și-o dezvolte.
Războiul acesta rece se petrece de mulți ani, așa că femeile au învățat că, dezvoltându-și inteligența emoțională, vor putea cumva să controleze emoțional familia. Iar asta s-a întâmplat.
Doar că mintea noastră funcționează la extreme. Ce înseamnă asta? Creierul polarizează. Cineva a exagerat cu manipularea, cu controlul relației, bărbații au fost transformați în băieți, iar femeile în dependente. Iar aceste lucruri vin, la rândul lor, cu copilării disfuncționale și cu multe traume în spate, pe care cuplul le poartă în ei, asupra lor, le „aruncă” mai apoi în relații și, evident, fiecare are de suferit – să nu uităm de familiile disfuncționale, de cele monoparentale, de cuplurile – numeroase – divorțate.
Așadar, în relații se manipulează și se întâmplă asta frecvent. În momentul în care este prezentă manipularea și creierul polarizează (se duce la extreme), un bărbat profită și începe să înșele, să-și caute bucuria în altă parte, o femeie face și ea același lucru uneori sau manipulează mult prea mult doar pentru a-și susține situația financiară sau pentru a obține ceea ce își dorește să obțină. În felul acesta, cuplu ajunge la o înțelegere tacită, cum că ei ar fi foarte fericiți – de fapt, totul e de suprafață. De aceea, multe relații nu rezistă: pentru că se raportează la plăceri, la dorințe, la satisfacerea unor plăceri.
Consider că e greșit să facem toate acestea, pentru că prima persoană pe care o manipulăm nu e alta decât noi înșine. De ce? Noi nu suntem onești cu cealaltă persoană în relație, și, nefiind onești cu ea, nu suntem, de fapt, onești cu noi înșine.
Unul dintre cele mai bune exerciții dintr-o relație e cel în care învățăm să practicăm onestitatea.
De ce spun asta?
Pentru că, în momentul în care o facem, se întâmplă ceva foarte plăcut: în momentul în care un partener decide să practice onestitatea cu el însuși, și în relație se petrece ceva, așadar un partener va practica onestitatea în cadrul relației conștient, iar celălalt inconștient. Se întâmplă în ambii o transformare, încep să scoată subiectele tabu, sensibile. Când vor vorbi despre ele, va fi cu multă onestitate.
De exemplu, să zicem că mâine ai avea o relație nouă cu un partener/cu o parteneră și îi spui absolut tot (și lucrurile rele, și lucrurile bune pe care le-ai făcut). Persoana respectivă, pentru că a văzut în tine onestitate, nu are niciun motiv să plece, și vă va fi foarte ușor după să discutați, pentru că ați spus adevărul încă de la bun început. Și, în același timp, persoana în cauză acceptă mult mai ușor orice ar fi, pentru că deja te cunoaște și, implicit, te acceptă așa cum ești.
E foarte plăcut să știți totul unul despre altul de la început, fiindcă în felul acesta puteți evita proiecțiile, știți exact cum și în ce fel sunteți, vă cunoașteți, vă acceptați, sunteți mulțumiți unul cu altul și nu mai apare dorința de a-l schimba pe celălalt. Lucrurile sunt foarte oneste încă de la început. Aveți, în schimb, alte provocări: cum să faceți relația plăcută, cum să vă bucurați unul de altul, cum să vă împărțiți sarcinile.
Repet: un partener/o parteneră în cuplu nu are cum să fie onest/onestă cu cealaltă persoană dacă nu e onest/onestă cu propria persoană.
Din punctul meu de vedere, onestitatea e un foarte bun exercițiu, care la început te pune față în față cu mintea care îți creează tot felul de scenarii și de povești, dar apoi te ajută să devii onest în ceea ce privește propria persoană și, apoi, să-ți găsești un partener/o parteneră care să practice onestitatea. De multe ori auzim: „Eu nu reușesc să găsesc un partener care să mă facă fericită”, „Eu nu pot să fiu împreună cu o parteneră care să fie potrivită” – dar acolo, în afirmațiile acelor persoane, e un adevăr clar în spate: acei oameni nu sunt onești cu ei înșiși.
Onestitatea și lucrurile adevărat reale, faptul că noi ne acceptăm partenerii așa cum sunt, vin de fapt ca un fel de bonus, ca o recompensă, pentru că noi avem nevoie doar de adăpost, de căldură și o persoană care să ne ofere iubire și căreia să îi oferim, la rândul nostru. În momentul în care relația e puternică, absolut tot ce vine în cadrul ei e strict bonus. De ce nu ai vrea să accepți acel om așa cum e? De ce l-ai judeca pentru faptul că are chef să iese în oraș singur(ă)?
De ce aș judeca pe cineva dacă eu nu mă judec pe mine?
În momentul în care te judeci pe tine, îți vorbești urât, îți pui etichete, e absolut normal să-l judeci pe cel de lângă tine.
Așadar, ce să facem să nu mai manipulăm?
Să dăm drumul dorințelor. Ca să fiu mai explicit, noi avem niște intenții. Intențiile, în momentul în care pleacă, o fac dinăuntrul inimii noastre, din inteligența inimii. Ele trec printr-un câmp în sistemul limbic, iar acolo întâlnesc frica și apoi plăcere sau dorință, iar în funcție de acestea se formează gândurile.
Astfel, apar dorințele, apar plăcerile, vrem să ni le satisfacem și încercăm să manipulăm. De exemplu, dacă eu vreau să mă simt iubit, am niște așteptări de la partenera mea, și anume să mă țină în brațe, să mă iubească într-un anumit fel. Dar nu e tocmai corect să am așteptări fără să i le comunic și să mi le exprim, ca ea să înțeleagă despre ce e vorba.
De aceea, problema noastră adesea e că nu știm să comunicăm și uităm că suntem diferiți. Însă, în momentul în care învățăm să comunicăm și înțelegem cât e de important asta, lucrurile ar trebui să fie simple într-o relație. Astfel, așteptările mele dispar, renunț la ele.
Altă soluție, aceeași ca întotdeauna, e cea de a trăi în prezent, pentru că acolo nu există așteptări, nu alunec în ego.
Așadar, rămâneți în prezent, încercați să aveți relații conștiente, cu parteneri pe care să îi acceptați exact așa cum sunt, fără să încercați să îi schimbați și fiți onești cu voi înșivă, mai întâi de orice!
