De ce nu știm să acceptăm decizia partenerei/partenerului?!

Florin Alexandru

Florin Alexandru

Sunt analist comportamental și autor de bestseller, specializat în inteligență emoțională, analiza credibilității, recunoașterea expresiilor faciale (Facial Action Coding System), singurul român acreditat de Paul Ekman International.

Despre mine

Distribuie articolul

Share on facebook
Distribuie pe Facebook
Share on linkedin
Distribuie pe LinkedIn
Share on whatsapp
Trimite pe Whatsapp

Salutare, oameni frumoși! Vă scriu astăzi despre ceea ce se întâmplă în cuplu în momentul în care unul dintre parteneri alege să ia o decizie, indiferent de forma ei, indiferent dacă este o decizie radicală sau normală, firească. 

De ce aleg să vorbim astăzi despre acest aspect?

Pentru că, uneori, se petrece ceva acolo și se naște un conflict în care noi nu acceptăm decizia celeilalte persoane. Așadar, de foarte multe ori, acest aspect duce inevitabil la un conflict între cei doi parteneri sau la o stare de nemulțumire, de frustrare, de tristețe, de la care se naște inevitabil reproșul. 

Apare, astfel, un întreg lanț nepotrivit în care avem probleme și nu acceptăm decizia celeilalte persoane. Noi nu avem practică să acceptăm lucrurile așa cum sunt. Nu știm să înțelegem că e absolut firesc ca oamenii din jurul nostru să gândească complet diferit față de noi, că suntem diferiți, atât de diferiți încât ar trebui să ne bucurăm de acest lucru! 

E minunat faptul că suntem diferiți. Lucrurile nici nu ar trebui să stea altfel. Fiindcă, dacă am fi cu toții la fel, ne-am plictisi îngrozitor. Suntem atât de diferiți încât avem menirea să ne bucurăm unii de ceilalți într-un mod minunat. 

Însă, atunci când vine vorba de decizii, când intervine faptul că unul dintre parteneri spune că își dorește ca relația să se termine, fiindcă el/ea nu se mai simte bine, cealaltă persoană intră în dramă, se nasc înăuntrul său tot felul de emoții, de stări, apare durerea. 

Știu că am ales cel mai extrem exemplu. Dar el se limitează strict la atașamente, la cantitatea de dopamină pe care mintea noastră ne-o oferă zi de zi atunci când e vorba de o relație în care ne este oferită zi de zi acea siguranță, acea plăcere resimțită în cadrul unei relații.

Doar că, ori de câte ori relația nu este în echilibru și o persoană trebuie să fie naivă, iar cealaltă în ipostaza de manipulator, relația nu merită să fie susținută de una singură. Nu merită să fie și să se întruchipeze dacă lucrurile sunt dezechilibrate.

De fapt, echilibrul se impune dacă vorbim de o relație, dacă ne referim mai ales la o familie. Pentru că, ori de câte ori privim înspre cea mai importantă instituție în stat, mai precis familia, constatăm că unicul mod în care o familie poate viețui e prin simplul echilibru ce ar putea să existe între toți membri.

Așadar, condiția supremă, chiar unica e aceasta: existența echilibrului în familie! Cu toate că uneori afirm că nu e în regulă să punem condiții, însăși unitatea dintre două, trei sau chiar mai multe persoane (când ne referim la familia extinsă) este o condiție în felul în care s-a construit.

 Ea a apărut ca o idee simplă, în care două persoane au făcut o înțelegere, dorindu-și să fie împreună, să-și petreacă viața unul cu celălalt. În momentul în care această înțelegere se naște, tot ceea ce dăinuie mai departe trebuie să fie în echilibru. 

Astfel, în momentul în care acest echilibru trebuie să existe, se presupune că noi avem nevoie să învățăm să acceptăm deciziile celorlalte persoane. Dacă îi vom spune partenerului „Eu simt altceva, dar îți respect decizia” – ei bine, asta face diferența. Pentru că, dincolo de orice, în asta constă echilibrul: în a respecta ideile și deciziile unora. În a ne susține unul pe celălalt.

Fiindcă, într-o relație, nu suntem doar iubit sau iubită. Suntem și echipă, și parteneri, și prieteni. Ca prieten, dacă eu nu accept decizia partenerei, din acel moment e ca și cum eu nu aș respecta prietenia. 

Ca iubiți e important și necesar să știm să ne oferim unul altuia afecțiune, e frumos să știm să ne satisfacem nevoia de iubire, dar, ca echipă,  e foarte important să respectăm înțelegerea dintre noi și să ne respectăm unul pe celălalt. Iar ca prieteni, trebuie să știm să ne respectăm unul altuia părțile care ne completează: eu – feminitatea din partenera mea, ea – masculinitatea din mine. Astfel, să nu fie inclusă naivitatea, ci încrederea reciprocă. 

Iar dacă unul dintre parteneri are curajul să spună „Nu sunt de acord”, poate fi momentul oportun în care să chestionăm familia și echilibrul acesteia. Iar echilibrul familiei e o dovadă clară că respectăm relația și ne respectăm deciziile, iubindu-ne și bucurându-ne de existența celuilalt partener în viața mea.

Așadar, de ce să nu respectăm deciziile celorlalți și să facem astfel încât relația să dăinuie, să fim noi cei care luam inițiativa și punem echilibrul relației în mișcare? 

Florin Alexandru

Florin Alexandru

Sunt analist comportamental și autor de bestseller, specializat în inteligență emoțională, analiza credibilității, recunoașterea expresiilor faciale (Facial Action Coding System), singurul român acreditat de Paul Ekman International.

Despre mine
Share on facebook
Distribuie pe Facebook
Share on linkedin
Distribuie pe LinkedIn
Share on whatsapp
Trimite pe Whatsapp

Nu rata următorul articol!

Abonează-te la newsletterul de blog.

Explorează și alte subiecte similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

×