De la tipare emoționale la tipare comportamentale

Florin Alexandru

Florin Alexandru

Sunt analist comportamental și autor de bestseller, specializat în inteligență emoțională, analiza credibilității, recunoașterea expresiilor faciale (Facial Action Coding System), singurul român acreditat de Paul Ekman International.

Despre mine

Distribuie articolul

Share on facebook
Distribuie pe Facebook
Share on linkedin
Distribuie pe LinkedIn
Share on whatsapp
Trimite pe Whatsapp

Așa cum ți-am promis, azi îți vorbesc despre cum ajungem de la emoții la comportamentul nostru și de ce totul se ascunde la vedere.

După cum spuneam zilele trecute, comportamentul îl putem înțelege dacă observăm toate elementele ce îl construiesc și nu ne mințim pe noi înșine atunci când apare o emoție nepotrivită de recunoscut.

De exemplu noi nu vrem să recunoaștem că ne este rușine pentru că apare ceva și ne spune că o să râdă ceilalți de noi dacă simțim rușine.

La fel este și cu vinovăția, dacă o simțim, cealaltă persoană ce vrea să ne inducă această emoție, pare că are un avantaj și cumva credem că e mai bună ca noi.

La fel este și cu frica.

Mie îmi era frică să îi dezamăgesc pe ceilalți, adică să le dau o veste proastă pentru că asta presupunea să îi resping.

Eu la rândul meu am fost respins de prea multe ori de către un părinte ce a suferit incredibil de mult în copilărie datorită unui tată alcoolic și mama nu a avut ocazia să învețe cum să se iubească, așa că respingerea a fost un efect.

Un om dacă se respinge pe el, îi va respinge și pe ceilalți inconștient indiferent cine sunt aceștia.

Să luăm exemplul meu de respingere și să continui cu acesta.

Îți mai amintești că eu am trecut printr-o criză de viață ce s-a soldat cu un divorț, poveste ce ți-am spus-o acum câteva zile.

Am preluat tiparul emoțional de respingere de la mama mea, mai exact acesta de care ți-am spus și ieri: nemulțumire, îngrijorare, frustrare, rușine, iritare, nervozitate, iresponsabilitate, nesiguranță, furie, ură.

Cum am făcut asta?

Atunci când eu eram în burta mamei mele, eu am preluat informația din mediul în care mă aflam, adică de la mama mea.

Iar ceea ce am preluat eu, a fost exact tiparul emoțional predominant al mamei mele.

Asta presupune că acest corp emoțional a luat naștere în mediul în care mă aflam.

Avem un corp fizic în care se spune că intră sufletul undeva pe la 3-4 săptămâni, apoi apare corpul emoțional încă din burta mamei.

Corpul mental apare mult mai târziu, după naștere și își intră în „drepturi” după vârsta de 4 ani.

Corpul emoțional la început este o copie fidelă al mamei.

Apoi, atunci când ne dorim ceva și suntem în burta mamei noastre, cerem ceva prin intenție sub forma unei dorințe ce declanșează emoții ce determină părintele să ne satisfacă pofta.

Așa apare desprinderea de corpul emoțional al mamei.

Apoi corpul emoțional începe ușor, dar sigur să își administreze propriile emoții.

Desprinderea totală de corpul emoțional al mamei se face pe parcursul a mai multor ani, dar începe semnificativ în jurul vârstei de 4 ani, atunci când corpul mental apare și începe procesul detașării.

Părinții susțin această desprindere naturală pentru că sunt nevoit să învăț cum să îmi gestionez emoțiile.

Așa că eu preiau tiparul emoțional de la mamă, mai mult de atât, acest tipar se ascunde la vedere și cum în copilărie nu ajung la extreme comportamentale pentru că nu ne dau voie părinții, acest tipar aproape că nu îl putem vedea.

Adolescența

Apoi apare adolescența și începe să se manifeste, rar la început, apoi din ce în ce mai pronunțat pentru că memoria emoțională apare și îmi amintește cum să mă comport în astfel de situații.

Practic am experiența mamei în diverse situații.

Iar evenimentele din viața mea întăresc această experiență pentru că eu văd viața din perspectiva acestui tipar emoțional primit de la mamă.

Uite, eu aveam nevoie de iubire, de atenție și de validarea propriului meu comportament, doar că mama nu știa asta,  și nu înțelegea de ce tot mergeam spre ea.

Instinctiv, respingem ceva ce tot vine spre noi pentru că simțim că ne sufocă și exact asta s-a întâmplat cu mama mea, ea nu înțelegea nevoile mele pentru că mintea rațională interpreta acele nevoi, ca mai apoi datorită presiunii mele de a tot mă îndrepta spre ea, mama inconștient să mă respingă.

Dar a făcut asta pentru că avea nevoie de spațiu și este absolut normal așa.

Orice părinte își  iubește copilul și o face natural, doar că această iubire se exprimă în feluri diferite în funcție de valorile noastre.

Mama de exemplu considera că mă iubește pe mine și pe ceilalți frați ai mei dacă ne oferea toate cele necesare și o atmosferă de familie.

Repet, tatăl ei era alcoolic și ea nu a avut această armonie în familie, așa că ea ne arăta că ne iubește în felul ei.

Pe deasupra, a ne iubi, la ea nu presupunea să stăm cu ea toată ziua sau să se joace cu noi pentru că asta presupunea că nu se mai putea concentra pe a ne oferi toate cele necesare.

Iar un alt detaliu semnificativ este dat de faptul că noi eram mici și nu înțelegeam prin ce a trecut ea, așa că nu aveam cum să o ajutăm.

Din acest motiv nu vorbea cu noi pentur că eram mici și nu știam nimic.

Spunea adesea asta, neștiind efectele.

Practic ea ne iubea pentru că se sacrifica pentru noi.

Acesta era modul ei de a ne spune că ne iubește.

Asta presupunea că nu îmi satisfăcea navoia de atenție pentru că era preocupată cu sacrificiul ei, eu aveam nevoie de atenția ei, așa că insistam, mama mă repezea și dacă nu avea ce face, îmi trăgea una.

Așa că eu trebuia să îmi obțin atenția din altă parte.

Nevoia de afecțiune, nu era prea drăgăstoasă din aceleași motive, așa că eu căutam afecțiune și nu o primeam, ci doar cu porția.

La fel era și cu tatăl meu.

Apoi mai era nevoia de validare, ceea ce presupunea că trebuia să îmi spună când fac bine și când fac rău.

Doar că ea era la muncă și când ajungea acasă era prea obosită, așa că nu avea cine să îmi valideze comportamentul.

Cum apar extremele comportamentale?

Așa că dacă în fața blocului copiii râdeau de mine, mesajul era că trebuie să mă comport de așa natură încât să nu mai râdă de mine sau dacă mă lăudau pentru că aveam anumite calități sau bani în ziua respectivă, asta presupunea că trebuie să fac mai des asta.

Astfel că apăreau extremele comportamentale pentru că eu înțelegeam de la ceilalți cum să mă  comport, nicidecum de la mama mea.

Cea care ne dă cel mai cald și iubitor sfat atunci când avem nevoie de  el.

De aici comportamentele la extremă din adolescență pentru că propriul nostru comportament nu este validat de mama, ci de ceilalți.

Apoi, ultima nevoie, cea de conectare.

Eu căutam să mă conectez cu mama, dar nu reușeam să o mai fac după vârsta de 4 ani, dar ea nu știa de această nevoie a mea.

De  ce?

Pentru că la mine, senzația de acasă presupunea conectarea cu mama, cu emoțiile ei ce erau și ale mele, dar încet și sigur asta nu s-a mai întâmplat lăsându-mă fără această siguranță de care aveam mare nevoie în momentele mai dificile, când râdeau ceilalți copii de mine sau când încercam lucruri noi și aveam nevoie de încredere.

Observi cum nevoia de iubire ce include toate aceste nevoi de care spuneam eu adineauri nu era satisfăcută, iar reacția ei de respingere era una naturală pentru că ea știa că mă iubește prin modul în care comunica ea.

Ei, asta a coincis cu rana de respingere pe care ea o avea inoculată atât de clar în ea.

Eu am preluat tiparul emoțional și mama, inconștient, a contribuit la această rană emoțională prin această respingere căruia mintea noastră i-a dat semnificație și a poziționat-o la un moment dat ca normalitate.

De ce am perceput respingerea ca normalitate?

Pentru că asta s-a întâmplat din nou și din nou timp de mulți ani, iar în prima fază a devenit un obicei, ca ulterior prin repetare să se formeze un program comportamental.

Ce observăm în tot acest proces?

Că repetarea a dus la construcția programului comportamental și că avem o emoție de nemulțumire ce apare la începutul trăirii emoționale.

Noi simțim mai tot timpul ceva, doar că aceste emoții sunt mai  intense sau mai puțin intense, ceea ce presupune că nemulțumirea simțită des, a devenit emoția de acasă, iar orice am face, interpretarea conceptelor se face din perspectiva acestei emoții ce pare nevinovată și fără un impact în viața noastră.

Dar motivul pentru care drama, știrile apocaliptice, scandalul, accidentele din presă, din mediul online și de la TV prind atât de bine, este că ele susțin această nemulțumire.

Adică să vedem jumăttatea goală a paharului și să avem motive să fim nemulțumiți.

Pentru că nemulțumirea este o emoție prezentă la foarte mulți oameni ca emoția de acasă.

Eu stând multă vreme în nemulțumire, aceasta a devenit principala emoție simțită de mine și atunci când aveam nevoie de o amintire sau de o experiență anterioară, mintea, prin asociere ne oferă ceva asemănător.

Iar această asociere se întâmplă datorită emoțiilor.

Bănuiesc că ți s-a întâmplat ca o stare să te ducă cu gândul la o amintire în care te-ai simțit tot la fel.

Așa se fac asocierile de informații în subconștientul nostru, locul unde „depozităm” amintirile noastre.

Iar dacă eu trăiam în nemulțumire, a fost chestia doar de timp până să fiu nemulțumit indiferent câte plăceri îmi ofeream, cu siguranță ajungeam la nemulțumire.

Am spus de plăceri.

De ce nu ne putem umple golul interior?

Eu îmi ofeream plăceri pentru a umple golul ce nu am știut niciodată să mi-l umplu din copilărie.

Mai exact să îmi satisfac nevoia de iubire: afecțiune, conectare, validare și atenție. 

Nu știam cum să fac și de asta apelam la plăceri ce s-au format și acestea în obiceiuri ce au dus la alte programe comportamentale.

Iar foarte mulți oameni confundă fercirea cu  pălăcerea din acest motiv.

Ei, mai am câteva mici detalii pentru a exemplifica fiecare bucățică din acest tablou numit comportament.

Dacă mama mea nu mi-a satisfăcut nevoia de iubire, eu cu toate că am încercat în fel și chip să obțin iubirea ei, nu am primit-o, așa că a apărut o convingere în spate.

Convingerea că nu merit iubire.

Iar asta s-a întâmplat tot prin repetare.

Doar că eu reușeam cumva să obțin iubirea mamei dacă făceam totul așa cum trebuia, adică primeam un bravo ce reprezenta o imensă victorie ținând cont că doar atât știa mama să îmi dea.

Ceea ce mi-a spus că eu voi fi iubit doar dacă mă sacrific ca și ea.

Pentru că acesta era mesajul subliminal transmis de mama mea.

Iar asta presupune o convingere că nu merit iubirea condiționată de sacrificiu pentru a primi totuși o mică atenție.

Ei, pentru a mă întoarce acolo unde începe bucla, mai trebuie să spun că toate aceste informații expuse până acum au construit programe comportamentale stocate în subconștintul nostru.

Și acum ultimul detaliu ce va întregi tabloul, aceste programe comportamentale se manifestă în funcție de nevoile noastre sau de dorințele noastre conștiente și inconștiente.

Ce presupune asta?

Dacă eu îmi doresc afecțiune, știu că trebuie să mă sacrific, așa că mă îndrept spre partenera mea cu un sacrificiu, bani, timpul meu, siguranță financiară, șamd.

Așteptarea mea este că ea îmi va îndeplini dorința.

Dacă îmi doresc să îmi ofere atenție, mă laud cu modul în care m-am sacrificat.

Dacă vreau să mă conectez cu ea, o fac doar dacă e totul în  regulă și ea se simte bine.

Dacă eu vreau să îi arăt că o iubesc, mă asigur că sacrificiul meu îi oferă o viață minunată, doar că și ea este nemulțumită și oricât i-aș oferi eu, ea este tot nemulțumită pentru că și ea are acel gol în ea, așa că va cere mai mult și mai mult.

Iar eu la un moment dat nu o să mai pot oferi, ceea ce mă va face pe mine să mă simt incapabil și că nu mai merit iubire.

Tot ceea ce ți-am spus până acum se manifestă spontan și sunt generate de programele noastre comportamentale ce generează intenții inconștiente ce vor genera emoții.

Acum începe dansul dintre gânduri și emoții până apare acțiunea ce dacă se repetă îndeajuns se va transforma în obicei și dacă și acesta se va repeta îndeajuns, se va transforma în program comportamental.

Doar că eu am spus din perspectiva intențiilor inconștiente ce sunt în proporție de 95% conform lui Dan Ariely, iar restul intențiilor sunt conștiente, dar și ele se construiesc tot din aceleași  convingeri.

Ce știm până acum?

Am convingerea că nu merit iubire, am condiționarea că totuși voi primi iubire dacă mă sacrific, am rana de respingere și am un tipar emoțional în care emoția de acasă este nemulțumirea, iar toate acestea au construit programe comportamentale ce au generat intenții inconștiente.

Intențiile declanșează emoții, apoi gânduri, apoi obiceiuri, apoi programe comportamentale și din nou intenții.

Ei, acum hai să ne uităm în societate și să observăm că nemulțumirea este emoția de acasă a majorității, iar noi funcționăm exact așa cum am descris mai sus.

Comportamentul nostru se exprimă în funcție de rana emoțională, convingerea de bază, condiționarea principală, tiparul emoțional.

Iar toate acestea au construit tipare comportamentale.

Evident că fiecare copilărie a fost diferită la suprafață, dar dacă au fost aceleași metode de educație oferite, au apărut tiparele comportamentale.

Un exemplu este tiparul de sacrificu expus de mine, un altul este tiparul de prețios, adică persoana ce crede că i se cuvinte totul și se comportă ca atare.

Apoi mai este fricosul, adică persoana ce se sperie și este anxioasă mai tot timpul.

Victima este cea care se victimizează și cere sprijin mai mereu, apoi judecătorul, cel ce judecă mai mereu și perfecționistul, cel ce tot timpul lucrează la creația lui și pare că nu o mai termină niciodată.

Observi că totul este clar și evident odată ce înțelegi cum se manifestă comportamentul uman?

Iar totul, dar absolut totul începe de la emoții și se termină cu emoțiile noastre.

Suntem fiinte minunate ce prima și prima dată suntem (sufletul nostru), apoi simțim (corpul emoțional), apoi gândim (corpul rațional), apoi acționăm (corpul fizic).

Ei, pare că totul se rezumă la emoții, observi că acestea sunt secretul?

Iar dacă eu vreau să îmi construiesc comportamentul dorit, este nevoie să lucrez cu propriile mele emoții, iar asta presupune să mă accept pe mine, ca mai apoi să mă iubesc.

Apoi, interpretarea mea asupra lumii se manifesttă din iubire, nicidecum din convingerea că nu merit iubire sau din rana de abandon, șamd.

Până acum ți-am construit imaginea de ansamblu și acum mai rămâne să îți arăt punctual soluția, iar asta o voi face mâine și îți voi trimite acei pași pe care odată ce îi începi, nu te mai poți opri pentru că vei conștientiza câtă magie este în iubirea de sine.

La programul Geniu, adică soluția pe îndelete, au apelat deja peste 1000 de persoane ce au luat programul Geniu.

Un program de inteligență emoțională ce face mai multe lucruri, nu doar ne învață să ne iubim pe noi înșine.

Mai exact:

  • Ne ajută să înțelegem cum funcționăm.
  • Ne arată cum se formează comportamentul și cum să îl transformăm exact așa cum ne dorim. 
  • Ne învață cum să ne acceptăm.
  • Ne determină să lăsăm potențialul imens din noi să fie.
  • Ne învață să trăim, adică să ne bucurăm de viață fără să depindem de vreo condiție: bani, relație, succes, șamd.
  • Ne învață să ne iubim necondiționat.
  • Ne determină să dăm din prea plinul din noi și să trăim în armonie pentru tot restul vieții.

Iar asta se întâmpă doar dacă pui în practică exercițiile din program și ești consecvent(ă) cu această practică de zi cu zi.

Desigur, și dacă îl vei achiziționa. :))

Ia-l de aici:

https://florinalexandru.ro/geniu/

P.S. Îți mulțumesc mamă și tată  pentru oportunitatea aceasta imensă de a mă descoperi și a arăta și altora cum să o facă.

Totul a fost și este perfect exact așa cum este.

Mă înclin.

Florin Alexandru

Florin Alexandru

Sunt analist comportamental și autor de bestseller, specializat în inteligență emoțională, analiza credibilității, recunoașterea expresiilor faciale (Facial Action Coding System), singurul român acreditat de Paul Ekman International.

Despre mine
Share on facebook
Distribuie pe Facebook
Share on linkedin
Distribuie pe LinkedIn
Share on whatsapp
Trimite pe Whatsapp

Nu rata următorul articol!

Abonează-te la newsletterul de blog.

Explorează și alte subiecte similare

One Response

  1. Am parcurs cu atenție articolul si este foarte adevărat ca totul se datorează celor preluate din copilarie de la părinți !
    Mulțumesc !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

×