Oameni frumoși, vreau să vă scriu astăzi despre un subiect care mie îmi este drag, fiind arhiprezent în viețile noastre cotidiene, un efect direct al nemulțumirii – emoția de acasă a foarte multor tipare comportamentale.
Dacă privim la modul în care nemulțumirea se manifestă, principalul personaj al acestei povești vom înțelege că e drama, mult prea prezentă în viețile noastre, efectul nemulțumirii neobservate. Căci, dacă privim înspre nemulțumire, o observăm și ne-o asumăm, atunci totul este în regulă. Problema e că drama apare când nemulțumirea nu se vrea a fi percepută.
Care este cauza dramei?
Ei bine, oricât de multe oportunități ar exista pentru a fi mulțumiți și pentru a ne bucura de viață, apare din când în când momentul când nemulțumirea trebuie să se exprime, implicit apare și dependența de dramă, o nevoie foarte mare ce, dacă mult timp suntem obligați să fim mulțumiți, se adună multă frustrare întrucât nu reușim să fim nemulțumiți. Frustrarea e tot un efect al nemulțumirii, un efect mai ascuns. Iluzia vieții se aranjează și se înfrumusețează astfel încât nu o putem vedea. Așadar, ajungem să fim frustrați pentru că suntem prea mulțumiți.
De exemplu, dacă în fiecare zi m-am învățat să mă trezesc la 7, iar între 7 și 7 jumătate sunt obișnuit să fac un același traseu, dacă acest lucru va lipsi într-o zi, mă voi întrista. Dacă nu voi face asta câteva zile la rând, voi fi foarte supărat. Obiceiul pe care mi l-am creat e o dependență. Dacă îmi lipsește, simt astfel că e ceva greșit, că nu fac ceea ce trebuie, iar eu trebuie să fac așa încât să ajung înapoi la acel obicei, pentru că pe mine mă definește. E esența mea, felul în care eu îmi încep fiecare zi.
Întorcându-mă la emoții, în fiecare zi stau în nemulțumire. Atunci când nemulțumirea lipsește, nu înțeleg ce este în neregulă cu viața mea. Ceea ce știu să fac zi de zi e să fiu nemulțumit. Când simt nemulțumirea, asta presupune o normalitate, deci starea mea naturală e cea de nemulțumire. Dacă nu mai simt nemulțumirea, e ca și cum mi-am pierdut esența, esența mea – emoția de acasă e nemulțumirea.
Fiind mulțumit, când nu mai am niciun motiv să simt nemulțumirea, generez frustrarea pentru că îmi lipsește starea de acasă. Așadar, adun frustrare și dintr-odată explodez, generez un conflict și nasc drama, conflictul este tocmai nemulțumirea lipsă. Când conflictul iese la suprafață, îl definim ca fiind dramă. Acesta este motivul pentru care foarte multe persoane sunt dependente de dramă.
De exemplu, dacă este totul în regulă într-un cuplu, se caută adesea motive de ceartă.
Dacă nu există motive, la un moment dat apare unul pentru care viața nu mai este frumoasă și în jur totul este o dramă.
Sunt câteva tipare comportamentale pe care le regăsim adeseori în societate, și anume perfecționistul, judecătorul, acele tipare prin care se exprimă frica de judecată, frica de a nu fi îndeajuns de bun, frica de succes – perfecționistul are această frică în modul în care se manifestă.
Ceea ce mi se pare foarte important să precizez e că drama nu e ceva grav atât timp cât o observi, ți-o asumi și îți asumi ideea că drama se poate exprima adesea când nu accepți ceea ce ai de acceptat.
Drama este strict un efect al neacceptării.
Nemulțumirea este un efect direct al neacceptării. Proiecțiile din mintea ta se duc într-o zonă în care poziționarea pe care o ai nu corespunde întrutotul cu ceea ce proiecțiile spun despre propria persoană. Așadar, te duci acolo unde iluzia, așteptarea falsă spun ceva despre tine, dar tu, nefiind acolo, apar dezamăgirea, nemulțumirea, motiv pentru care se naște drama.
Recomandarea mea este să observi nemulțumirea! Fiindcă observarea acesteia presupune că poți ieși fără nicio problemă din asta, așadar drama nu mai este atât de necesară, arhiprezentă, indusă în propria viață de către frustrarea că nu simți nemulțumire.
E adevărat că e greu de observat, dar dramele sunt doar „crize existențiale”, nu sunt atât de greu de perceput, pe cât de greu sunt de acceptat, întrucât fac parte dintr-un tipar comportamental. Apare sistemul de apărare al ego-ului care nu înțelege cum poate recunoaște una ca aceasta, nu vede ceea ce e în spatele nemulțumirii și al dramelor, așadar ego-ul începe să se victimizeze („Ce viață grea am, nu pot să fac asta”). Ego-ul nu are niciun rol în împlinirea noastră, el percepe împlinirea ca fiind moartea sa, suntem fericiți și nu mai avem nicio nevoie de el.
