Privesc deseori cum în jurul nostru totul ne oferă lecții despre felul în care să ne îndrăgostim. Chiar și economia, la nivel global, are ca punct de sprijin actul propriu-zis de îndrăgostire, ce nu este tocmai iubire.
Ce trebuie să conștientizăm mai întâi e faptul că iubirea și actul de a fi îndrăgostit sunt două lucruri diferite, total opuse, tocmai de aceea ar fi normal să știm să le delimităm. Cu toate că, contrar a ceea ce credem deseori, le considerăm asemănătoare, ba chiar sinonime.
Da, este minunat să ne îndrăgostim, fluturașii dinăuntrul nostru parcă își mișcă aripile duios și noi atingem culmi nemaivăzute, pe care le percepem doar cu simțirea. Dar e doar o reacție fizică în primă instanță, o reacție a corpului nostru. În clipa în care devenim brusc, subit, neînțeles îndrăgostiți, automat suntem și destul de buimaci, plutim parcă deasupra unor nori și nu prea mai suntem cu picioarele pe pământ.
Asta pentru că nu înțelegem ce se întâmplă înăuntrul nostru, e destul de vag totul. Hormonii își spun astfel cuvântul, au întâietate, ne conturează o cale dreaptă, direcționându-ne în mod cert spre persoana de care ne-am îndrăgostit.
La baza îndrăgostirii, undeva la rădăcina ei, se află atașamentul. Ea se construiește din atașament.
Dar oare de ce nu mai reușim să ne reîndrăgostim de aceeași persoană?
De ce nu redăm libertatea unei ființe atunci când ea simte că are nevoie de asta și încearcă să se elibereze din prinsoare?
De ce suferim destul de acut atunci când fiorul îndrăgostirii dispare dinăuntrul nostru și își face loc, destul de rece și neînțeles, dezîndrăgostirea?
Ei bine, uneori îndrăgostirea dispare, dar rămân totuși ancorate bine în noi atașamentele. Iar pentru clipa în care persoana dragă alege să plece din viața noastră, lăsând în urmă o dâră lungă și tumultoasă de amintiri, nu ne pregătește nimeni. Absolut nimeni nu ne învață cum să renunțăm la starea de îndrăgostit atunci când el sau ea alege să plece.
Cum mă dezîndrăgostesc, deci?
Cum mă sustrag din locul în care atașamentele mă acaparează, sunt prezente în mine?
Ca să aflăm răspunsurile la toate acestea, haideți mai întâi să înțelegem cauzele pentru care alegem să ne îndrăgostim.
Mai întâi, prima și prima cauză e că nu avem habar cum să scăpăm de atașamente. În jurul nostru, peste tot, e vorba de iubire. Filme despre iubire. Melodii despre iubire. Cărți despre iubire – iubiri pătimașe, care rezistă chiar și timpului, iubiri care aduc suferință și macină prelung ființa, povești despre iubire care rezistă de secole întregi. Auzim despre iubire la orice pas pe care îl facem. Mai ales pentru că zilnic ni se perindă prin fața ochilor mesaje despre îndrăgostire.
A te îndrăgosti nu e ceva negativ.
Nu e ceva care trebuie evitat. Nu e ceva ce nu trebuie să trăim. E vorba doar de atașamentele care sunt greșit înțelese. Ne lăsăm prinși în capcana hormonilor, iar în felul acesta se declanșează fiorii din noi, fluturașii din stomac, acele trăiri pe care parcă nu le-am mai trăit nicicând.
Știați că uneori, după ce facem mult sport, e posibil să trăim aceleași senzații descrise mai sus, declanșate de hormoni?
De exemplu, dacă alergi foarte mult, mai mult decât ești obișnuit, trăiești aceeași stare, dar declanșată dintr-un alt motiv, care nu e la fel de persistentă, adică nu durează la fel de mult.
Senzația de fericire supremă, de exuberanță, de freamăt interior, acel sentiment al deplinătății – toate acestea pot fi simțite și dacă alegem să ne îndrăgostim de viață, dar renunțând la atașamente.
Atenție, însă, fiindcă hormonii ne oferă o capcană. Încă din cele mai vechi timpuri, a te îndrăgosti era o nevoie, am fost formați și am evoluat în spiritul unei echipe, am fost construiți pentru a avea nevoie de un partener/o parteneră, fiindcă împlineam o nevoie fiziologică, cea de a procrea.
Corpul nostru percepea îndrăgostirea ca pe ceva natural, e felul în care se implica și oferea, la rândul său, viață.
Îndrăgostirea ne dăruiește toate acele senzații despre care vă scriam mai sus, e puternică din perspectivă emoțională, dar e asemenea unei lumânări, fiindcă arde puternic, cu flacără care pâlpâie, dar se consumă la fel de repede. Ea ne copleșește, ne prinde în mrejele ei, ne stăpânește, însă într-un timp limitat, aproximativ 6-8 luni, puterea sa slăbește.
După un destul de scurt timp, e foarte probabil să apară atașamentele. Ele susțin îndrăgostirea, sunt ca un fel de pilon pe care se sprijină și creează niște obiceiuri.
Dezvoltăm atașamente de tot felul: sexuale, afecțiune, validare, atenție, acceptare, dovadă socială („ei, ia uite cât de bine ne potrivim, ce frumos arătăm împreuna!”), comportamentale. După ce fluturașii își iau zborul din noi și dispar subit, obiceiul se conturează în atașament și își așează rădăcinile. Iar din cauza acestor atașamente, va începe să se dezvolte nimeni alta decât dependența.
De cele mai multe ori, trăim cu impresia că dependența se manifestă față de persoana de care ne-am îndrăgostit. Atașamentul dezvoltat de noi e față de obiceiul propriu-zis – evident, obiceiul o implică și pe acea persoană față de care am dezvoltat sentimentul de îndrăgostire. Iar din cauza fluturașilor și senzațiilor incerte din noi, nu mai știm cum să înlăturăm obiceiurile.
De aceea se naște senzația de gol lăuntric, de pierdere atunci când ne despărțim de persoană. Acea senzație, sentimentul pierderii, e cauza directă a faptului că avem în noi o multitudine de atașamente pe care nu le putem înlătura. Deținem cunoașterea felului în care ne îndrăgostim, știm să o facem fără îndoială, dar nu avem habar cum să ne dezîndrăgostim.
Deși corpul e pregătit pentru a fi îndrăgostit, el nu are în el resursele necesare pentru a ne învăța cum să renunțăm la atașamente. Iar în felul acesta se naște o suferință acută, o durere care macină pe dinăuntru, care pune stăpânire pe noi. Noi nu trebuie decât să lăsăm libere atașamentele, să le dăm drumul. Suferința e atât de mare și de neînțeleasă tocmai pentru că nu știm să renunțăm la atașamente.
Ați observat felul în care persoanele care trec printr-o despărțire, suferă în același timp și de teama singurătății, fiindcă le e groază să renunțe la atașamente?
Ei bine, dintr-o frică de singurătate pe care nu vrea să o vindece renunțând pur și simplu la atașamente, omul respectiv se îndreaptă cu patos, ba chiar aleargă înspre o altă relație. Reia atașamentele. Le-a transferat de la o persoană la cealaltă, e ca într-un cerc: pornește dintr-un punct, de la o persoană față de care se îndrăgostește, iar când se termină nu renunță la atașamente, le preia și se întoarce înapoi de unde a plecat, doar că de data aceasta alături de altcineva. Nu trece prin procesul despărțirii, nu îl trăiește, ci doar reiterează și la un moment dat obosește.
De la o persoană la alta dependența crește.
Suferința devine mai grea de suportat, mai acută, mai profundă. De cele mai multe ori se manifestă sub formă de depresie.
Dacă noi nu reușim să luăm toate acele atașamente în mâini, să preluăm controlul asupra lor, să le stăpânim și să renunțăm la ele, energia unui om față de care am fost îndrăgostit rămâne înăuntrul nostru. De aceea, uneori, unele ființe nu se despart propriu-zis, rămâne înăuntrul lor o urmă adâncă, fiindcă nu își dau voie să renunțe la atașamente. Ei sunt, de cele mai multe ori, captivi unui trecut ce nu se mai întoarce, dar pe care îl poartă încă alături de ei.
A trăi în trecut nu presupune altceva decât să te agăți de atașamentele enumerate mai sus.
Un atașament e, de fapt, un program comportamental.
El s-a manifestat ca un obicei, iar subconștientul nostru a creat programul comportamental.
Atașamentele sunt parte din modul în care noi funcționăm, dacă noi nu avem grijă să le tratăm, să le înlăturăm din noi, să învățăm să trăim fără ele.
Contrar a ceea ce auzim deseori în jurul nostru, dar când ne domină atașamentele și suntem prinși în mrejele lor, noi nu iubim. Ele nu ne dau voie să iubim. Suntem atașați de dopamina pe care ne-o oferă, dar nu iubim cu toată inima, cu tot trupul, cu toată suflarea, cu toată existența. Nu e iubirea pură.
Multe persoane confundă iubirea cu plăcerea.
Să zicem, de exemplu, că mie îmi place foarte mult cum mă alintă partenera mea – e un atașament. Alintul pe care eu l-am transformat în atașament poate fi folosit de către ea ca un instrument de manipulare. Astfel, eu mă aflu în situația în care atașamentul poate deveni negociabil, lucru de care partenerul/partenera poate profita, iar eu îmi satisfac o nevoie sub care se ascunde imaginația propriei mele minți.
Sunt unele relații care se consumă în schimburi, un fel de negoț: tu alegi să îmi oferi ceva, eu îți ofer, la rândul meu, altceva.
În condițiile în care ei negociază, cu siguranță că viața lor nu este împlinită, dragostea nu se manifestă în forma ei pură. La un moment dat, nu mai poți să oferi ceea ce dăruiai și în trecut (fie că vorbim de corp, fie că vorbim din punct de vedere financiar). Iar ego-ul nostru întotdeauna se plictisește și își dorește altceva, tocmai de aceea se naște nevoia de diversitate, nevoia de a înșela. Toate acestea neavând o altă cauză decât modul în care funcționează atașamentele.
Aș vrea să precizez faptul că suferința este o alegere.
Simțim suferință, nu permitem atașamentelor să devină invizibile, să dispară din noi, de aceea mulți nu acceptă o despărțire și se agață cu întreaga forța de ceva care nu mai există într-un mod palpabil și concret. Ei nu pot renunța, mai bine zis, la atașamentele. Proiecțiile pe care le naște conștient în gândurile sale determină suferința: „Cât de dureros e, uite ce situație oribilă”, „De fiecare dată când voiam să fac dragoste cu el/ea mă respingea” – atașamentul sexual, „Wow, cât de plăcut era să ieșim împreună, ce bine ne distram, erau minunate concediile împreună” – atașamentul social etc.
Mintea e cea care naște atașamentele, tot ea e cea cuprinsă de suferință, cea care ne învață că rezolvarea tuturor problemelor e trecerea timpului.
Ei bine, timpul nu rezolvă problemele din noi, ci atașamentele care dispar sunt rezolvarea, ele vindecă suferința.
E natural să renunțăm la starea de îndrăgostire. La fel cum este natural și să ne îndrăgostim. Pe ambele ar trebui să știm să le practicăm la fel de bine și la fel de conștiincios. Nu avem melodii despre dezîndrăgostire, în schimb știm să scriem, să cântăm, să vorbim despre suferință. Pentru că, din nou, habar nu avem cum să renunțăm la atașamente.
Care ar fi soluțiile dezîndrăgostirii, totuși?
Ei bine, cred că întâi ar fi necesar să învățăm ce e iubirea veridică, ce presupune aceasta, cum se manifestă, ce naște înăuntrul nostru.
Iubirea depășește granița atașamentelor, are integritatea în componența sa, e plină de sens și de esență, trăiește în prezent și nu are integrată în ea sentimentul pierderii și frica abandonului.
Fiindcă, de cele mai multe ori, frica de a nu fi abandonați într-o relație ne determină să manipulăm. A iubi presupune să oferi tot ce ai în tine, să știi să fii prezent, să te arăți real.
Evident, să îl iubești pe cel de lângă tine înseamnă, mai întâi de toate, să știi să te iubești pe tine însuți. Să cunoști iubirea față de propria persoană. Dacă tu ai ales să te accepți pe deplin, cu rănile, cu fricile, cu bucuriile, cu speranțele tale, în mod implicit ai decis să înveți ce înseamnă iubirea.
Iubirea e viață, iubirea e Dumnezeu, iubirea e înăuntrul nostru, doar acolo o găsim și doar acolo putem s-o ținem în brațe, iubirea e chemarea din noi, iubirea e un fior care ne mângâie inimile și ne face să înțelegem că însăși lumea în care am ales să ne naștem e o oază de iubire pe care putem să o simțim și să o îmbrățișăm în momentul în care înțelegem că noi înșine nu suntem altceva decât iubire.
Particule izvorâte din iubire care cresc, care se dezvoltă, care ne contopesc și ne fac să fim atât de minunați și-atât de incredibili cum suntem.
