Iubirea de sine prin acceptare

Partea 1 

Relațiile cu ceilalți

Suntem foarte buni reparatori și uităm că ne-am născut să construim, să creem Universul în care trăim.

Observ zi de zi la mine cum mă rezum la a repara și cum văd că uneori sunt atât de prins cu reparatul că uit ce sunt.

Mă trezesc că fac eforturi în a reconstrui relația cu fiul meu, relația cu părinții mei, relația cu partenera sau alte relații.

Și asta pentru că îmi las creierul să alunece și să stea în trecut, adică la cum era relația odată.

Trecutul există pentru a îl observa și a înțelege prezentul dacă este de înțeles, pe când viitorul este acolo și poate să aștepte că negreșit vom ajunge la el.

Uit adesea că doar prezentul este important și doar prezentul este cel ce ne împlinește.

Astfel că eu caut să duc relație spre ceva și arareori observ că o relație se poartă singură către destinația acum, singura care contează după cum spuneam.

Facem eforturi să tot ducem relațiile undeva, dar oare sunt de dus, sunt de purtat spre ceva sau ele se manifestă în funcție de ceea ce suntem noi?

Observ că anumite relații există parcă înainte de a cunoaște persoana respectivă, iar altele au nevoie de a le alimenta tot timpul cu energie că parcă se consumă înainte de a începe.

Uneori simți că vibrezi la fel cu cealaltă persoană și mai simți că parcă cuvintele vin natural și discuția trece fără  a observa timpul cum curge ca și când nu ar exista.

Alteori de abia aștepți să pleci, să scapi din prinsoare pentru că exact așa te simți, prins într-o capcană.

Relația ta cu tine curge la fel, ești tot timpul bucuros/bucuroasă de timpul petrecut cu tine, simți căldură atunci când îți vorbești, simți apropiere, simți apreciere, simți respect?

Dacă ai simți toate acestea oare ce ar presupune?

Că te-ai iubi pe tine însuți, așa este?

Vrei să îți povestesc cum am făcut eu asta?

Cum am ajuns eu să am o super relație cu mine și cum mi-am oferit cadou tot potențialul acesta imens din mine?

Ce călătorie minunată am avut și ce lucruri simple și utile am făcut zi de zi și cât de căpos și înverșunat eram să îmi ofer viața cadou.

Am reușit, dar am muncit la asta.

Și spun că am muncit pentru că programarea parentală și socială era tocmai în sens opus construită.

Scenariul meu de viață era tocmai în sens opus, adică spre a fugi de mine, spre a construi relații bazate doar pe interese, pe scheme în modul în care mă raportam la ceilalți, pe manipulare și pe mici „minciuni nevinovate”.

Îmi amintesc că am ales conștient să fiu singur și să învăț ce presupune iubirea de sine, ce presupune să am încredere în mine și într-un final să îmi fiu cel mai bun prieten.

Așa că a fost necesar să fac niște pași în această direcție, pași de care habar nu aveam la început.

Ce a trebuit să fac mai exact: 

  1. Să învăț că vulnerabilitatea este o calitate la fel cum este și încrederea în forțele proprii sau inteligența emoțională.
  2. Să mă observ fără să mă judec și fără să mă etichetez.
  3. Să am curajul de a-mi înfrunta  fricile: că nu sunt îndeajuns de bun sau că celalti mă vor judeca.
  4. Să învăț să mă ascult.
  5. Să am un dialog interior constructiv.
  6. Să învăț ce presupune blândețea.
  7. Să mă accept exact așa cum sunt fără nicio obiecție.

…apoi iubire.

O călătorie spre noi, spre ceea ce suntem noi și simplul fapt că voi trece din nou prin acei pași de la început  o să mă bucure nespus de mult pentru că voi celebra fiecare pas în parte.

Îți voi oferi aceleași soluții pe care le-am pus eu în practică și care au dat rezultate superbe în cazul meu.

Țin să îți mai spun  că am ales să mă implic conștient în a ajuta acest Pământ magic și a-i oferi o viață fără plastic.

Spun asta pentru că au început să se vadă efectele plasticului din ce în ce mai mult și toată planeta are de suferit datorită unor practici de consum nepotrivite, mult prea mult plastic consumăm și o mare parte din acesta se strânge la un moment dat în Ocean.

Iar efectele le trăim toți și ne amenință nouă calitatea vieții și copiilor viitorul.

De exemplu eu nu mai folosesc pungi de plastic când merg la cumpărături, ci sacoși din bumbac.

Jucăriile sunt din plastic majoritatea, tocmai de aceea am dezvotlat un nou proiect acum ceva vreme și facem jucării din lemn prietenoase cu mediul și cu copiii.

Partea 2

Vulnerabilitatea sau monstrul de pluș

A fost o perioadă în care adormeam pe filmulețele de pe Ted seară de seară și printre acei oameni faini era și Brene Brown, cea care vorbea de vulnerabilitate ca de una dintre calitățile esențiale ale omului ce vrea să iasă din tipare.

Nu vedeam la vremea respectivă că mă poate ajuta vulnerabilitatea în procesul de a mă iubi pe mine și a învăța cum să mă iubesc și nici măcar nu aveam acest vis măreț să învăț cum să mă iubesc.

Ce presupune asta?

Eu mă iubesc pe mine, evident că mă iubesc, cum adică nu mă iubesc!

Apoi a venit la un moment dat întrebarea:

Dar eu mă iubesc cu adevărat sau e doar o iluzie?

Și dintr-o dată mi-am dat seama că dacă eu mă iubeam, știam. Nu aveam cum să nu știu asta, evident.

Și atunci mi-am propus pentru prima dată să învăț cum să iubesc și evident că am plâns și m-am deschis pentru prima dată cu adevărat față de singura persoană care conta pentru mine, eu însumi.

În sfârșit mi-am dat voie să învăț, să fiu  un copil, să văd dincolo de mândrie, dincolo de frică, dincolo de prejudecăți, dincolo de orice concept fix sau vreo paradigmă trecută.

Am simțit o eliberare, o stare de ușurare pentru că din nou eram copil și aveam voie să greșesc, să încerc, să fac oricum mă taie capul, doar pentru că eram copil, ce fain.

Și deja începusem să mă prostesc și să mă bucur de noua mea joacă, joaca de a fi vulnerabil și oportuntiatea de a învăța din nou.

Doamne câtă recunoștință!

Mi-am adus aminte din nou cât de simplă este copilăria, perioada în care vulnerabilitatea este prezentă în fiecare zi și este îmbrățișată ca starea naturală a lucrurilor.

Păi dacă vulnerabilitatea presupune copilărie, de ce aș mai vrea vreodată să fiu adult?

Astfel că am ales în acel moment nu doar să îmbrățișez vulnerabilitatea, ci am îmbrățișat și învățarea continuă ca stil de a trăi.

Acesta este motivul pentru care nu am dat niciun autograf pe nicio carte de când am publicat prima carte, consider că sunt în proces de învățare și dacă aș semna o singură carte ar presupune că mă poziționez ca atotștiutor și asta contravine cu vulnerabilitatea îmbrățișată acum multă vreme.

Când simți copilăria cum curge prin tine, cum ai putea să renunți la copilărie pentru mândria unui Ego needucat?

Am ales să celebrez copilăria prin tot ceea ce fac și prin tot ceea ce exprim zi de zi, o joacă continuă a unui copil fericit și împlinit ce a găsit raiul aici pe Pământ.

Vulnerabilitatea este doar un efect al celebrului dans cu viața, dar asta am constatat mai târziu pentru că toate au venit pe rând și mi-au arătat ce simplu este să sărbătoresc viața din perspectiva curiozității copilăriei.

Tot timpul ai motive să te minunezi de viață și de tot ceea ce ne oferă ea, începând de la modul în care ne aduce împreună până la energia ce ți-o dă muntele atunci când te pierzi prin ei.

Asta mai presupune să și simți, adică să lași muntele să intre în tine și să te umple de bucurie, de pace, de liniște și de  smerenia.

Smerenia este și ea un efect al faptului că ești vulnerabil.

Îmi amintesc foarte clar că la acea vreme eram într-un grup de mastermind și eu eram primul dintre cei ce ceream feedback personal la tot ceea ce făceam eu sau le ceream prietenilor să îmi spună ce cred despre mine.

Practic pierdusem sensul paradigmelor din trecut și îmi dădeam voie să fiu vulnerabil și spre marea mea mirare, ceilalți mă admirau.

Nu înțelegeau exact ce fac, dar mă admirau pentru că eram vulnerabil și îmi amintesc că mă întrebau:

  • Florin, ție chiar nu  îți pasă de ceea ce cred eu când mă întrebi toatea astea?
  • Ai văzut vreun copil să îi pese ce cred ceilalți despre el?

Evident că odată ce m-am poziționat astfel, frica de judecată dispare și frica de a nu mai fi îndeajuns de bun dipare, se topește pentru că nu mai există Ego, cel care susține această frică.

Observi câte avantaje ai dacă îți dai voie?

Vulnerabilitatea este modul natural al celui/celei ce se află în proces de învățare continuă, adică a autodidactului.

Partea 3

Judecata și eticheta

Subiectul meu preferat pentru că atunci când am renunțat la a mă mai judeca și la a mă eticheta, viața a început să aibă curaj.

A început să se arate și să îmi arate bucuria simplă a unui nou născut pentru că exact asta eram.

Începusem de la zero din nou și parcă acum că nu mă mai judecam și nu mă mai etichetam, puteam să fiu oricine mi-aș fi dorit.

Inclusiv aveam oportunitatea să fiu eu, cel ce mi-am dorit întotdeauna să fiu.

Omul frumos din spatele cuvintelor, omul din spatele măștilor, omul din spatele unui comportament conform tiparului.

Puteam să fiu Florin Alexandru.

Dar cine e Florin Alexandru?

Este exact omul care ar trebui să fie, omul ce își va atinge potențialul și omul ce le va arăta și altora cum să o facă.

Totul este exact așa cum trebuie să fie și ceea ce trebuia să se întâmple, se întâmpla exact în acel moment.

Decizia era luată dinainte și ce se întâmpla în acel moment era doar conștientizarea și intenția conștientă ce începea să se manifeste.

Practic era un nou început din nou și asta mă bucura pentru că aveam oportunitatea să construiesc totul exact așa cum îmi doresc de data asta.

De ce am început să nu mă mai etichetez și să nu mă mai judec?

Pentru că am citit cartea lui Don Miguel Ruiz – Cele patru legăminte și modul simplu și clar în care îmi prezenta ce se întâmplă dacă nu o să mă mai etichetez m-a convins.

Practic m-a făcut să renunț definitiv la acest obicei și pe deasupra să îl observ adesea în dialogul cu celelalte persoane și să am oportunitatea de a-l arăta și celorlalți când acesta apare.

Un mod simplu și eficient de a anula energia negativă și a anula blocajele oricare ar fi acestea.

O oportunitate de a învăța să celebrezi viața.

Nu ai cum să o faci dacă din juma în juma de oră îți spui că nu ești îndeajuns de bun.

Sau dacă îți spui că nu poți, evident că propriul tău creier te va crede și pe deasupra se va conforma și o să îți ofere exact experiența de viață pe care tu o tot ceri prin modul în care te etichetezi și te judeci mai tot timpul.

Creierul este doar un instrument în calea devenirii noastre și se va vedea asta cu atât mai mult atunci când renunți la etichetări.

De ce ne judecăm și ne etichetăm?

Pentru că ne este frică că nu suntem îndeajuns de buni.

Și pentru a ne motiva, ne biciuim și stimulăm vina pentru a ne motiva.

Facem asta pentru că habar nu avem cum funcționează motivația.

Ciudat, nu?

Și după cum tot ți-am spus, emoțiile sunt responsabile cu motivația noastră și a ne dezvolta inteligența emoțională presupune să ne creștem conștient motivația.

Observi cum este construit cercul vicios și cât de simplu este să ieșim din acest cerc vicios dacă doar înțelegem cum funcționăm?

„Simplitatea este complexitatea rezolvată!”

Asta spune Brâncuși și asta se aplică asupra fiecărui aspect din inteligența emoțională.

Dacă noi am învățat că emoțiile nu ne ajută și reprezintă o slăbiciune de a noastră, este absolut natural ca noi să nu avem niciun habar cum funcționăm și acesta este motivul pentru care comportamentul uman și determinanții acestui comportament să fie un secret foarte greu de trecut și de înțeles.

Dar asta face inteligența emoțională, simplifică absolut tot ce presupune „complexitate”.

Iar astfel ne apropiem spre obiectivul nostru, cum să ne acceptăm și să ne  iubim.

Am mai făcut un pas.

Partea 4

Cum să îmi înfrunt fricile!

Continui seria de mesaje pozitive și îți vorbesc despre cum am învățat să mă iubesc pe mine însumi.

Dar așa cum îți spuneam într-un mail anterior pentru a ne iubi pe noi înșine este necesar să învățăm cum să ne acceptăm exact așa cum suntem.

Iar pentru asta va trebui să construim o relație cu frica, cu ceea ce ne-a ținut în viață atâta vreme pe Pământ, cu cea care ne-a oferit oportunitatea de a o transcede la un  moment dat.

O călătorie minunată de la ființe primitive la ființe educate și totuși smerite față de un Univers magic și plin de bucurie și armonie.

Curajul apare doar în prezența fricii, dar cum îl facem să apară de atâtea ori de câte ori avem nevoie de el?

Sau cu alte cuvinte cum să ne înfruntăm fricile?

La baza oricărei frici, există o cauză pentru care frica există și simplul fapt că o conștientizăm, ne va poziționa diferit.

Secretul constă tocmai în această poziționare față de frică.

Pe de o parte avem o situație în care fugim de frică pentru că asta am făcut mai tot timpul și așa e normal pentru o minte needucată.

Iar pe cealaltă parte avem oportunitatea să ne poziționăm corect față de frici, mai exact să ne rezolvăm problemele emoționale prin a învăța din frici.

👉 De ce oare îmi este frică că nu sunt îndeajuns de bun?

👉 De ce oare îmi este frică de concurență?

👉 De ce oare îmi este frică că voi termina ultimul concursul?

👉 De ce oare îmi este frică că vor afla ceilalți cine sunt?

Dacă ți-ai răspunde la o singură întrebare din cele de mai sus sau alte întrebări de genul acesta mâine de exemplu, oare nu ai învăța ceva din curajul de a te uita la frică altfel?

Adică să te poziționezi de așa natură încât să înveți din frica pe care o ai.

Frica este cel mai bun prieten dacă înțelegem cum să ne pozițiuonăm față de ea, ce avem de învățat din frică și cum să generăm curaj.

Dar prima abilitate ce o avem de învățat este să o observăm.

Ce este specific la frică?

Ne face să fugim de ea, ne determină să ne prefacem că nu o simțim, așa că observarea propriului comportament ne determină să vedem frica și să o observăm cum se ascunde la vedere pentru că de cele mai multe ori frica este în fața noastră, sub nasul nostru.

Dar frica este doar un efect al modului în care am învățat să gândim, un efect al unui Ego cu rolul de a ne ține în viață, cu rolul de a ne oferi viața cadou.

Ego-ul este un supraviețuitor înnăscut, o entitate specială pregătită tot timpul să ne ofere o reacție dacă viața ne este pusă în pericol.

Ego-ul prin însăși natura lui ne oferă oportunitatea de a-l transcede.

Principalul instrument de supraviețuire al Ego-ului este frica, iar frica este doar un efect al nevoi de supraviețuire.

În concluzie, frica este cel mai bun prieten dacă o înțelegem, așa că ceea ce îți propun este să ne poziționăm corect față de ea.

Să o folosim exact așa cum o folosește Ego-ul, adică ca pe un instrument și de câte ori simțim frică, să ne întrebăm de ce o simțim și care este motivul pentru care frica este acolo.

Ce vrea să ne spună și care este mesajul din spate, cel de după frică?

De exemplu dacă eu simt invidie pentru reușita unui coleg, să mă întreb de ce simt invidie.

Apoi să văd că mă simt ingrijorat pentru că îmi e frică că nu sunt îndeajuns de bun și îmi e frică că colegul meu mă va depăși.

Nu sunt îndeajuns de bun că am avut un tată ce avea complexe de inferioritate, se simțea prea mic într-o lume prea mare.

Mai sus ai un exemplu de genul acesta, cert este că dacă învățăm cum să ne poziționăm față de frică, vom putea să lucrăm cu ea și curajul este doar un efect al modului în care ne poziționăm.

O altă frică pe care o avem majoritatesa dintre noi este frica de singurătate și cel mai clar aceasta se exprimă în cuplu, acolo unde această frică își face de cap dacă îi dăm voie.

Mai exact proiectează tot felul de motive pentru a fugi de subiectele sensibile și dacă fugim, avem impresia că dispar, dar acestea se ascund până la un moment dat când dau să bubuie și asta se întâmplă la pragul crizelor de vârstă.

La 30 de ani, la 35 de ani, la 40 de ani, la 50 de ani, dar aceste praguri sunt acolo pentru că inconștient ne punem întrebări de genul:

„Ce am făcut cu viața mea până la vârsta asta?”

Iar dacă realitatea nu corespunde cu proiecția, apar frustrări, dorință de schimbare, nevoia de repoziționare și curajul de a risca mai mult.

Cum se traduc toate acestea?

Prin atentat la relație pentru că ceilalți sunt de vină și în concluzie partenera/partenerul este vinovat(ă).

Cu alte cuvinte ne îndepărtăm de persoana iubită prin reproșuri, învinuiri, acuze, șamd.

Tocmai din acest motiv am construit un joc special împreună cu Silvia.

Jocului îi spune: „Mă mai iubești?”, iar în joc am construit un set de reguli simple și eficiente tocmai pentru a învăța cum să respectăm feminitatea și masculinitatea în relație și a învăța cum să vorbim despre acele subiecte sensibile ce declanșează diverse frici în noi.

Iar odată ce începe joaca, fricile se transformă în instrument spre a ne descoperi și a ne cunoaște mai bine.

Acest joc ne învață cum să ne îndrăgostim din nou și din nou de  partener(ă) și ne oferă oportunitatea de a ne reinventa relația.

Jocul este magic și spun asta pentru că va lucra în subconștient multă vreme după ce vă veți juca. 

Jocul îl  găsești aici.

Partea 5

Să învățăm cum să ne ascultăm

De ce este important să învățăm să tăcem?

Pentru că e mult zgomot peste tot si adesea acest zgomot este și în mintea noastră, în dialogul nostru interior.

Televizorul urlă, reclamele urlă, oamenii zbiară, până și acest mail pare că urle atunci când ești obosit(ă) de atâta gălăgie.

Dar de ce este atât de multă gălăgie și de ce nu știm să ne ascultăm?

Pentru că așa am fost programați.

Îți este cunoscută expresia:

„Tu ești mic și nu înțelegi!”

Foarte mulți părinți o foloseau și dacă nu o foloseau, se exprimau așa și ne dădea de înțeles că așa suntem, neimportanți și că nu știm mai nimic.

Înainte nu se știa mai nimic de emoții și de faptul că toți copii își simt părinții mai tot timpul.

Iar totul se rezuma la gânduri și la cum să îți folosești gândirea cât mai rațional.

Părinții noștri nu se conectau cu noi și nu prea ne ascultau.

NU erau prezenți pentru că nu aveau de unde să știe ce presupune prezența și conectarea.

Nu știau că a te conecta cu propriul copil presupune să lași totul și să faci doar asta în acel moment, adică să stai în prezent și să te conectezi cu copilul.

Adesea părinții noștri erau prezenți doar fizic pentru că mintea le era în altă parte.

Care era mesajul?

„Sunt prea important și nu te ascult că oricum nu spui nimic important.

Gândurile mele sunt mai importante!”

Ne-au învățat să nu ne ascultăm.

Și adesea cădem și noi în această capcană și îi învățăm pe copii noștri să nu se asculte.

În schimb suntem atenți la gălăgia din jur, totul este o gălăgie, iar acest mail are darul de a face liniște, observi că e liniște acum?

Te-ai conectat cu acest text și doar asta faci acum, ești atent la mesaj.

Același lucru își doresc și ei, copiii.

Așa că hai să învățăm să ne ascultăm.

Ce presupune asta?

Să tăcem prima dată la propriu, apoi să ne concentrăm pe un singur lucru o singură dată, să ne conectăm cu ceea ce facem în acel moment și să ne observăm mintea cum se comportă, apoi să ne observăm dialogul interior.

Se va întâmpla magia când te vei uita la dialogul interior, va tăcea și apoi vei putea să îl construiești exact așa cum vrei tu.

Încă un pas spre a ne iubi pe noi înșine.

Oare vei reuși să te iubești pe tine însuți?

Eu cred că vei reuși.

De ce știu că vei reuși?

Pentru că dacă ai gustat din armonie, nu te mai poți opri, dacă ai simțit pacea și liniștea, adică ceea ce suntem noi, o vei căuta până vei reuși să o ai clipă de clipă în viața ta.

Așa că dincolo de orice rană emoțională, dincolo de orice suferință, durere sau orice formă umană de a simți, vei ajunge la armonie și îți spun asta pentru că eu am ajuns.

Eu am reușit așa că te rog frumos hai și tu.

Eu îți voi arăta cum să o faci.

Dacă înveți cum să o faci, vei ajunge și tu.

Toate instrumentele și tot ceea ce scriu duc spre armonie, o armonie ce o ai deja în tine, eu doar îți arăt cum să o lași să fie.

Suntem magici și minunați născuți din iubire cu iubire.

 

Partea 6

  Dialogul interior constructiv

Voi continua cu dialogul interior și cu modul simplu de a învăța să îl ascultăm.

La prima vedere pare că avem ceva de făcut, dar singurul lucru pe care trebuie să îl facem este să ne observăm fără a ne judeca și fără a ne eticheta.

Subconștientul percepe ce e bine pentru fiecare în parte și va modela dialogul interior de așa natură încât tot ceea ce este nepotrivit va dispărea la un moment dat din modul în care îți vorbești.

Doar că toate acestea se vor întâmpla în timp, mai exact în timpul pe care îl va percepe subconștientul ca find necesar.

Iar noi observăm tot acest joc și nu avem răbdare, vrem să accelerăm procesul și spun asta pentru că eu așa am făcut.

Rezultatul a fost o accelerare, dar nu aș putea spune că a fost eficient.

În schimb ceea ce am observat când mă grăbeam și eram mai tot timpul atent la dialogul meu interior a fost faptul că nu trăiam în prezent și mă vânam mai tot timpul, nu îmi dădeam voie să greșesc absolut deloc.

A fost o perioadă cu foarte multe lecții învățate, dar în același timp a fost o perioadă în care am înțeles ce îmi poate face mintea și cât de repede se poate întoarce la vechile obiceiuri.

Mă criticam și asta mă surprindea adesea în plin proces de critică ceea ce presupunea că tiparul emoțional se declanșa mai tot timpul, dar eu eram acolo și reușeam să îl surpind.

Tiparul meu emoțional din trecut era al unui învins ce trăiam într-un tipar comportamental de perfecționist în care cea mai mare frică a mea era frica de a reuși, frica de succes.

Tiparul meu emoțional era cam așa:

Prima dată eram nemulțumit, găseam motive mai tot timpul, de exemplu simplul fapt că dădeam scroll pe o rețea de socializare și observam reușitele altora îmi generau nemulțumire.

De ce?

Pentru că eu mă credeam mai bun și mă comparam cu ei și astfel ușor, ușor apărea nemulțumirea pe nesimțite, iritarea, apoi apărea frustrarea și invidia, apoi eram indignat găsind tot felul de motive cum că eu eram mai bun în comparație cu celelalte persoane, apoi mă simțeam îngrijorat, aveam resentimente față de cealaltă persoană cu care mă comparam, apărea nervozitatea, apoi furia și arareori ură.


Am descris un tipar emoțional de învins, un tipar emoțional ce nu îmi dădea voie să mă bucur de viață, ce nu mă împlinea, ci doar mă consuma, mă sleia și mă obosea în fiecare zi.

În tot acest timp eu puneam presiune pe mine și îmi vorbeam fără pic de respect, eram dur cu mine, aspru și mă „biciuiam” adesea.

Cum am început să îmi observ dialogul interior, lucrurile au început să se schimbe.

Cu toate că tiparul emoțional mă ținea captiv, reușeam să îl observ și cu toate că îl vedeam, prima emoție declanșatoare îmi scăpa.

Cu toate acestea dialogul meu interior devenise constructiv, mai puțin scurta perioadă când mi se declanșa tiparul emoțional și mintea pleca pe construcția de emoții învățate, dar asta se întâmpla din ce în ce mai puțin.

Dacă la început observam cum se declanșează tiparul emoțional după circa 5 minute, încet, incet am ajuns să îl observ imediat cum se declanșa, adică la vreo 30 de secunde.

Așa că dialogul meu nu mai putea să fie distructiv că nu avea consistența unor emoții nepotrivite, ci doar o stare de nemulțumire și uneori de iritare.

Îmi îmbunătățisem dialogul interior considerabil și acum începusem să mă respect.

Doar ce începuse procesul cu adevărat pentru că schimbasem radical modul în care mă raportam la propria persoană.

Dacă până să am un dialog constructiv mă țineam într-o zonă de victimizare, acum știam că pot să îmi construiesc comportamentul dorit și totul ține a de timp acum, adică până când voi obține ceea ce îmi doresc.

Începusem să fiu mulțumit de modul în care îmi vorbeam, de modul în care îmi acordam timp, de modul în care îmi sunau în minte cuvintele ce mi le adresam.

Și așa am început să mă văd, am început să mă observ și am simțit că pentru prima dată mă uitam la mine liber, fără nicio proiecție, fără niciun blocaj, fără nicio convingere.

Mă vedeam în sfârșit exact așa cum eram eu, un om fain, simplu și magic ca oricare dintre noi.

Începusem să fiu eu.

Cădeau blocajele în tot acest proces, astfel am ajuns să văd foarte clar că acestea existau doar în mintea mea și asta datorită dialogului meu interior.

Convingerile dipăreaua, condiționările la fel.

Așa că acest dialog interior constructiv va apărea atunci când vei reuși să te observi fără nicio judecată și fără să îți pui nicio etichetă

Este simplu și la îndemâna oricui.

Uite un exercițiu ce te va ajuta să îți observi dialogul interior.

Fă ceva ce te scoate din zona de confort, orice, de exemplu să schimbi traseul spre muncă mâine sau să schimbi mijlocul de transport și observă-ți dialogul interior.

Atunci când ești în zona de confort, dialogul interior este previzibil, pe când atunci când ieși din zona de confort mintea este în plin proces de învățare și astfel dialogul interior nu mai este controlabil.

Observă și învață cum se raportează mintea la ieșirea din zona de confort și cum influențează dialogul interior.

Te rog să îmi scrii și să îmi spui cum ți s-a părut exercițiul.

Toate instrumentele și tot ceea ce fac duc spre armonie, o armonie ce o ai deja în tine, eu doar îți arăt cum să o lași să fie.

Suntem magici și minunați exact așa cum suntem.

Partea 7

Să reînvățăm blândețea

Astăzi își voi vorbi despre blândețe și o voi face cu mare drag pentru că eu am fost uimit de modul simplu prin care am conștientizat ce este blândețea.

Și voi începe prin a spune că blândețea este starea noastră naturală.

Este modul nostru de a ne exprima și de a comunica cu celelalte ființe, doar că am alunecat spre ceva ce nici noi nu înțelegem de ce am făcut asta.

Am alunecat spre agresivitate, spre duritate, spre o atitudine ostilă față de ceilalți, spre o mască de seriozitate și duritate pentru că o parte din noi așa am înțeles că ar trebui să ne poziționăm.

De ce?

Pentru că astfel ceilalți nu vor putea să ne facă rău.

Adică să ne abuzeze emoțional sau chiar fizic.

Dar toți am fost abuzați fizic sau emoțional în trecut?

Nu toți, majoritatea dintre noi.

Procentul celor ce încă își abuzează fizic copiii este de 62% în prezent.

Vă imaginați cât era în trecut dacă acum încă e majoritar?

Așa  că ne-am rătăcit și nu am mai găsit drumul spre blândețe.

Dar blândețea este starea noastră naturală și acum ceva vreme mi-am propus să reînvăț ce este blândețea, dar imediat cum mi-am propus asta am conștientizat că eu sunt blând.

Și știu foarte clar ce este blândețea, dar mintea mă făcea să cred că eu nu sunt blând și că am de învățat cum să fiu blând, dar era doar o proiecție a minții, atât.

Iar proiecția asta o aveam pentru că am uitat ce este blândețea, am uitat pentru că am purtat prea mult timp o mască ce nu era a mea, era luată și purtată pentru ca ceilalți să nu ajungă la mine, astfel că m-am pierdut și pe mine de mine.

Simplul fapt că am conștientizat că eu sunt blând, m-a ajutat să o exprim.

Uite de exemplu, când vezi un copil că are nevoie de ajutorul tău, ești blând și îl ajuți cu iubire necondiționată, la fel este și cu un câine sau cu o pisică dacă iubești animalele.

Practic blândețea apare atunci când avem nevoie de ea, dar în dialogul interior, blândețea nu apare pentru că nu i-am dat voie să fie.

Dar dacă îi dăm voie, oare va apărea?

Desigur, dar este necesar să conștientizăm că avem nevoie de ea și că ne-ar ajuta mult în modul în care ne adresăm.

Uite ce îți propun, timp de o zi orice ți-ai adresa în dialogul tău interior să fie cu blândețe și fără nicio altă emoție implicată, doar blândețe. 

O să rămâi suprins(ă) de efectele acestui exercițiu simplu și util pentru că astfel vei deschide fereastra spre ceea ce urmează, și anume acceptarea ta exact așa cum ești.

Un alt exercițiu extrem de util este atunci când conștientizezi că toți ce implicați în educația ta au făcut tot ce au știut ei mai bine pentru a te educa și că altceva nu au știut să facă, așa că tu ești cea mai bună variantă a ta acum exact așa cum ești.

Simplul fapt că te gândești la ei cu blândețe o să îți genereze și ție un val de blândețe față de tine însuți.

Aș mai spune că blândețea vine natural atunci când dialogul tău interior este unul de înțelegere și de recunoștință.

Dar noi dacă ne-am vorbit multă vreme agresiv și nu ne-am acceptat, o să fie nevoie de exercițiu, de practică.

Dar acum știi cum să o faci, așa că simplul fapt că ești blând(ă) cu tine în dialogul tău interior pentru un timp te va face ca pe termen lung să alegi această atitudine în defavoarea oricărei alte atitudini.

Iar alegerea aceasta este a subconștientului, practic îți rescrii scenariul de viață prin această atitudine.

Este simplu și la îndemâna tuturor și astăzi am vorbit de un alt pas spre iubirea de sine.

Aș aprecia mult să îmi spui cum ți s-a părut până acum și dacă tot ceea ce ai auzit aici te bucură și te ajută.

Aș mai menționa că blândețea este necesară și în relație și simplul fapt că tu vei fi blând cu tine va genera și în comunicarea cu ceilalți ca un efect o comunicare blândă și empatică.

Pentru a observa acest dialog interior și în cuplu, am construit cu Silvia jocul Mă mai iubești de care ți-am mai spus, dar țin să îți mai spun despre el pentru că acest joc este magic la propriu și face minuni tuturor celor ce își doresc șă își schimbe viața de cuplu în bine.

În acest joc am construit un set de reguli simple și eficiente tocmai pentru a nu fugi de relație, ci de a vorbi de acele subiecte sensibile ce ne afectează relația. 

Iar acest joc va lucra în subconștient după multă vreme ce vă veți juca. 

Jocul îl  găsești aici.

Partea 8

Să ne acceptăm exact așa cum suntem pe noi și asta ne vom învăța și copiii, altfel îi vom învăța să nu se accepte și să nu se iubească

Începutul iubirii de sine începe tocmai cu această acceptare, dar atât de puține persoane se acceptă exact așa cum sunt.

Din postura de părinte știu că dacă eu mă accept exact așa cum sunt, fiul meu va învăța de la mine să se accepte exact așa cum este el.

Și eu cred că este datoria fiecăruia dintre noi părinții să ne învățăm copii să se accepte și să își înțeleagă comportamentul.

De ce atât de puține persoane se acceptă exact așa cum sunt ei oare?

Păi în primul rând nu știm cum să ne observăm și să vedem că totul este în regulă cu noi exact așa cum suntem.

Mintea este cea care ne spune mai tot timpul că nu suntem îndeajuns de buni, că ceilalți ne vor judeca și ne este frică de această judecată sau că suntem prea grași, prea urâți sau că avem o groază de imperfecțiuni.

Mintea este în neregulă, nicidecum noi, noi suntem perfecțti exact așa cum suntem.

Asta nu presupune să nu facem nimic, ci presupune să înțelegem de ce mintea funcționează așa cum funcționeaza și să mai înțelegem că tot datorită ei am ajuns în acest punct în care putem să trecem de ea și să o observăm.

Apoi să înțelegem că tot acest spectacol din partea minții are rolul de a ne ține în viață pentru că mintea noastră încă nu știe că trăim vremuri sigure fără războaie și fără un pericol real asupra propriei noastre vieți.

Mintea noastră a fost nevoită să construiască tot felul de scenarii pentru a ne ține în viață în vremuri grele până mai deunăzi, mai exact acum 70 de ani, iar schimbările de atunci până în ziua de azi au fost incredibil de rapide, dar nu și pentru modul în care funcționează evoluția în cazul creierului.

Mintea încă are rolul de a ne ține în viață și datorită acestui rol, proiectează frici de tot felul doar pentru că asta a făcut milioane de ani și în doar 70 de ani nu are cum să schimbe asta.

Evident că are nevoie de foarte mult timp pentru a nu mai proiecta aceste frici.

Dar noi suntem aici și suntem capabili să o observăm, așa că a vedea tot spectacolul din perspectiva unui spectator este poziționarea corectă.

Pentru că în felul acesta înțelegi de ce s-a construit așa comportamentul tău și poți să îl schimbi fără să te judeci, fără să te etichetezi, ci cu multă înțelegere și acceptare a vieții exact așa cum este ea în acest moment.

În al doilea rând pentru că habar nu avem cum să ne acceptăm.

Ce presupune asta mai exact?

Să ne observăm emoțiile, să fim vulnerabili, să nu ne judecăm și să nu ne etichetăm, să avem curajul de a ne înfrunta fricile, să învățăm cum să ne ascultăm, să avem un dialog constructiv și să învățăm ce este blândețea. 

Oups.

Păi în societate am învățat taman invers.

Ceva este în neregulă cu ceea ce am învățat până acum, practic pentru a mă accepta pe mine este necesar să uit tot ce am învățat și să încep de la zero totul.

Dar oare este posibil să uit tot ce am învățat până acum?

Este imposibil pentru că avem stereotipuri în gândire și acestea se datorează în mod direct modului în care am învățat să gândim până de curând.

Aceste stereotipuri sunt sinapse în mintea noastră, la fel cum sunt cărările prin pădure, cu cât mergem pe acele cărări, cu atât vom avea cărări mai late, mai clare și motive să mergem pe aceleași cărări din nou și din nou.

Iar pentru a învăța să fim vulnerabili este necesar să construim o altă cărare în mintea noastră.

Prima dată o să fie mai greu pentru că este necesar să construim cărarea respectivă.

Apoi va fi mai ușor, ca în cele din urmă să schimbăm cărarea de mai devreme cu alte cărări pe care le dorim noi.

Totul se poate întâmpla cu multe repetări.

Știai că pentru a învăța ceva este necesar să facem 400 de repetări și astfel să se formeze o sinapsă în creier?

În schimb dacă ne jucăm, sunt necesare doar 20 de repetări pentru a forma o nouă sinapsă în creier.

De asta vorbesc de armonie pentru că atunci când suntem în armonie ne jucăm cu viața, cu comportamentul nostru și cu absolut tot pentru că armonia este starea noastră naturală, iar noi suntem niște copii jucăuși în corp de adulți.

Despre vulnerabilitate am scris într-un mail anterior și aș spune doar că noi am învățat că trebuie să fim duri și să nu ne arătăm slăbiciunile pentru că ceilalți vor profita.

De judecat o facem sau o făceam mai tot timpul cu ceilalți și evident că o facem și cu noi înșine, iar eu îți cer să faci taman invers.

Observi?

Să ne înfruntăm fricile, păi tocmai de asta avem un sistem de apărare construit exact așa pentru a nu reuși să simțim frică, mai exact băgăm fricile sub preș și fugim mai tot timpul de ele.

Nu știm să ne ascultăm pentru că nimeni nu se ascultă, e un haos continuu și toți țipăm să fim auziți.

De unde această zarvă?

Din copilărie, din faptul că nu eram ascultați și astfel trebuia să dăm din coate pentru ca cineva să ne asculte și asta presupune că cu cât făceam mai multă gălăgie, cu atât aveam mai multă atenție din partea părinților.

Evident că noi nu ne ascultăm pe noi pentru că nu știm cum să o facem pentru că în mintea noastră este gălăgie și zarvă.

De asta la mulți dintre noi nu ne place liniștea pentru că noi nu știm să ne ascultăm.

Apoi dialogul constructiv, păi de unde așa ceva?

Suntem abuzați emoțional la un singur calup de știri sau în reclame când pe lângă faptul că țipă pur și simplu la noi, mai apare și șantajul emoțional sau activarea fricii de a nu i îndeajuns de bun dacă nu cumperi respectivul produs și tot așa.

Apoi noi ca generație am fost abuzați sistematic de către părinți, evident că inconștient au făcut ei asta, dar copilăria și acum este privită ca neajutorată și nesemnificativă de către o parte din adulți.

Sunt metehne vechi de care putem acum să  trecem, așa că dialogul constructiv ar trebui să își facă locul în cele din urmă.

Iar ultima abilitate, să învățăm ce este blândețea și iluzia că avem ceva de făcut în condițile în care noi suntem blânzi și asta este natura noastră reală.

Dar nu aveam cum să vedem blândețea după atât de multe convingeri, condiționări, blocaje, frici și alte metehne ale minții.

Așa că acum am ajuns la acceptare, dar ce este acceptarea?

Dansul cu viața și celebrarea fluxului normal al vieții aș putea spune pe scurt.

Dar acceptarea este mai mult de atât, este natura noastră pentru că atunci când învățăm să ne acceptăm pe noi, totul în jurul nostru începe să aibă sens și să conteze.

Începem să vedem ce suntem, conștientizăm că am scăpat în mare parte de „bagajul negativ” din viața noastră, învățăm să trăim în prezent, începem să ne iubim pe noi, apoi viața se manifestă în toată splendoarea ei și ne oferă cadou după cadou, astfel noi devenim recunoscători și procesul se accelerează de la sine.

Fiecare zi trăită în prezent presupune o viață întreagă petrecută în iluzia minții.

Timpul aproape că dispare, începi să celebrezi ființele și aerul pe care îl respiri și știi că nu mai ai cum să te întorci la viața anterioară ce rămâne doar o amintire.

Vei avea momente când faci eforturi să îți amintești cum erai în trecut și viața se împarte în două: înaine și după acceptare.

Este practic o trezire spirituală aș putea spune, dar asta nu presupune că nu mai ai emoții de rezolvat sau tipare comportamentale de așezat.

Doar că acum spațiul din care lucrezi nu se mai identifică cu mintea ta și începe petrecerea aici pe Pământ.

Practic vei reuși să ieși din mintea ta din ce în ce mai des până într-o zi în care tu decizi unde stai în fiecare moment pentru că gradul de observare și de percepție a momentului prezent crește până în punctul în care tot ceea ce facem este observabil fără niciun efort, ci ca un proces natural.

Iar observarea nu o face mintea, ci noi, ceea ce suntem după această minte.

Îți vorbesc din experiență și din modul superb în care trăiesc acum când sunt totuna cu fluxul natural al vieții.

Cred că ar trebui să ies din inimă și să îți vorbesc din rațional în încheiere.

Pe scurt, acceptarea este efectul natural al celorlalte „condiții de îndeplinit”.

Pur și simplu apare natural odată ce începem să ne concentrăm pe noi înșine și doar pe noi.

Tocmai ți-am spus cum am învățat eu să mă iubesc și sunt sigur că dacă această teorie o vei pune în practică, efectele vor apărea în scurtă vreme.

Dar ești dispus(ă) să reînveți cum să trăiești?

 

Leave A Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *