Oameni minunați, voi nu ați obosit să tot demonstrați? Nu v-ați săturat să faceți asta din nou și din nou?
Eu unul m-am simțit astfel. Uneori, e ceva acolo care scoate din noi anumite gânduri, anumite neliniști, anumite stări și trăiri care par a fi de scos, de consumat.
De ce se întâmplă asta?
E o energie care intră în noi și care vrea să scoată, să aducă la suprafață, astfel încât să rezolvăm emoțiile reprimate, ascunse bine în noi.
Personal, am simțit că am obosit să tot demonstrez, că ar trebui să nu o mai fac. De ce s-a întâmplat asta? Pentru că a plecat cineva din echipă, așadar atunci m-am simțit ca și cum aș fi fost respins. Bineînțeles, nu a fost vorba de asta!
Dar eu, fără să vreau, am intrat într-o poveste, am fost condus înspre trecutul meu în care am simțit respingere, am început să fiu obosit, o oboseală pe care nu numai că am simțit-o, ci mi-am indus-o inconștient tot pe tiparul meu comportamental.
Astfel, mă privam de somn, mă culcam foarte târziu și mă trezeam devreme și, făcând asta foarte mult timp, am obosit. Dar, de fapt, oboseala venea din faptul că m-am săturat să demonstrez, să arăt că pot, acestea veneau dintr-un fond de respingere, din credința că eu nu merit iubire etc.
Bănuiesc că și voi ați avut astfel de momente, în care v-ați spus că ați obosit să tot demonstrați. Dacă vă uitați în societate, aceasta este cea mai des întâlnită formă prin care fricile noastre se arată.
Haosul, graba prin care toată lumea încearcă să arate, să demonstreze, vin tot din această poveste, din faptul că oamenii țipă după atenție în toate formele posibile – pozele prin care oamenii își doresc să primească cât mai multe like-uri, fiindcă ele le oferă o oarecare plăcere, o plăcere care le alină o nevoie, ele secretă dopamină.
Astfel, foarte mulți oameni suferă de respingere, care se manifestă printr-o nedreptate: „Ah, sunt nedreptățit! Uite ce mi se întâmplă!”. În spate, e rana de respingere, nedreptatea îi ia față respingerii, când te simți astfel țipi după atenție, după afecțiune.
Țipătul, adesea, nu e numai exterior, e un țipăt în interior. Ni se întâmplă adesea să ne deconectam de noi, de propria persoană, uităm să fim conectați cu noi înșine. Atunci când suntem conectați cu noi, dispar rănile. La fel cum dispar și când stăm în prezent.
Noi suntem dincolo de gândirea rațională, dincolo de sarcinile pe care le facem repetitiv, de aceea recomand să stăm în noi, să ne conectăm cu noi înșine! Făcând asta, reușim să nu fim prinși de rana de respingere, de rana de nedreptate, ci ne întoarcem în sinele nostru, acolo unde ne e cel mai bine, renunțăm să demonstrăm, să obosim, devenim suficienți pentru noi înșine!